M-am gindit mult la evenimentele de la Timisoara si cum de asa de multe ori uitindu-ne la acelasi obiect sau fiinta sau intimplare, avem impresii asa de diferite, pe care le caram apoi cu noi pentru restul vietii, crezind ca tinem la piept adevarul adevarat…
Ma gindesc ca daca un singur suflet a simtit chemarea si a raspuns cu toata inima, cerul intreg a sarbatorit intoarcerea lui…si banuiesc ca in Timisoara s-a intors cel putin un suflet, care ar fi motiv suficient de bucurie si sarbatoare si pentru noi, romanii de aici si de pretutindeni. Si apoi, daca cei ce au fost chemati sa semene, au semanat…si saminta a cazut…pe tot felul de locuri…care e paguba? Dupa cite stiu saminta este suficienta…hambarul e totdeauna plin…harul e un izvor nesecat…si in privinta asta nu s-a plins inca nimeni de risipa.
Am citit multe cuvinte scrise de cei prezenti, de cei afectati…de experti…teologi...si m-am gindit ca daca as fi fost pe stadion si eu as fi putut sa am o parere, nu? (chiar daca nu mai port batic…)
Daca noi n-am plecat doi cite doi…si cred ca nici cei care stiu si apreciaza si admira si recunosc…nu au luat-o inca din casa in casa sa cheme oamenii la pocainta…atunci ce atita critica la adresa celor ce au facut ceva bun…cel putin; si nu e lucru mic, Evanghelia a fost vestita…!!!
L-a urma urmei ea trebuie vestita la orice faptura…poate era una pe stadion care n-ar fi auzit altfel!
Ati organizat vreodata vreo nunta sa vedeti ce usor este? Toate merg exact asa cum le-ati programat! Chiar? Darmite un stadion plin de tot felul de oameni si…alti frati pe deasupra?
Analiza e un lucru bun…Critica n-a ajutat inca pe nimeni…
Analiza e facuta cu scopul de a invata ceva…ca sa devina constructiva...critica este ca un combustibil …care distruge...
Si apoi, cite bordeie atitea obicee si tot atitea feluri de a gindi si intelege lumea inconjuratoare. Si daca toti ne uitam la acelasi lucru s-ar crede ca toti avem aceeasi imagine in minte …si deseori nu-i chiar asa. Tot ce vedem in jur filtram prin proprii nostrii ochi si propria noastra gindire…propriile noastre filtre care sint asa de diferite...si creiam propriile noastre imagini…care sint asa de departe de adevar...
Cu putin timp in urma am avut in grupul in care lucrez un tinar pe care l-am gasit de multe ori motaind la masa lui de lucru. Odata chiar in timpul unui meeting , mi s-a pus pata rau de tot …cum indraznea sa motaie in timp ce eu vorbeam ?…Si am lovit cu putere masa ca sa-l trezesc…si in gluma si mai serios, i-am facut observatie ca doarme. In mintea mea insa eram infuriata de-a binelea…si consideram ca e lipsit de bun simt. N-am avut nici o indoiala ca e lenes .
Dupa o vreme, individul respectiv s-a mutat in alt oras, continuind sa lucreze pentru aceeasi companie. M-am bucurat sa il vad plecat...
Doi ani mai tirziu, eram foarte fericita ca fata mea avea si ea un job excelent la aceeasi companie la care lucrez. In scurt timp insa datorita unor miscari in companie, este mutata…unde credeti…in acelasi birou cu tinarul acela ce dormea pe vremuri la lucru. Spre surprinderea mea, omul se poarta atit de bine cu fata mea…o ajuta , o pavatuieste si...ii spune fetei mele numai lucruri frumoase din vechea lui experienta pe care a avut-o lucrind cu mine. Si intre altele ii mai spune ca pentru el perioada aceea a fost o perioada foarte grea din viata lui , pentruca tatal lui era pe moarte si el mergea zilnic de la lucru sa il vada…cam 3 ore de naveta in plus…si asta ii taia in jumatate timpul lui de somn...
Nu am cuvinte sa explic cum mi s-a creiat pe moment un gol in stomac…si am simtit ca nu mai am suficient aer…si parca locul pe care stateam se afunda...Cit de diferita a fost povestea mea de realitatea pe care omul asta a trait-o linga mine…Mi-a fost asa de rusine…de mine, de felul in care am gindit si de felul in care m-am comportat. Omul nu era credincios…eu …
De aceea incerc sa-mi amintesc des de povestea asta, si cred ca o mare majoritate de oameni isi dau cu parerea prea repede, prea des…si prea mult…si…
...dupa ce am citit ce am scris, trag si eu concluzia…si eu sint unul dintre oamenii astia...
No comments:
Post a Comment