Mesajul de mai jos este un comment primit de la "Strainul care scrie", la articolul scris de mine cu citeva zile in urma..."Semnale de fum...".
Cred ca va dati seama ca povestioarele astea pe care le pun pe blog nu au alt scop decit sa ne aminteasca anumite valori care sint atit de mportante in viata...(Nu m-am gindit ca o sa-mi fac cariera scriindu-le...fiti pe pace!!!) Unele din povestiri le traduc , uneori mai adaug cite ceva sa le dau inteles mai mult, sau le modific acolo unde mi se pare ca nu se potrivesc pentru noi. Eu am o minte simpla si lucrurile complicate le uit repede...dar imaginile ramase in memorie citind povestioarele astea ramin si imi sint de folos. Sper sa trageti concluzia si la povestea de mai jos...
......................................................
Pentru mine invatatura din povestea de mai jos ar fi ca Dumnezeu stie mai bine decit mine ce-mi trebuie; si facind voia Lui nu ma lipsesc de ceva ce as dori ci din contra...mi-l asigur !
....................................................
Anonymous has left a new comment on your post "Semnale de fum...":

De unde stii atatea povesti frumoase? Eu stiu povestea asta un pic altfel. Sau o fi alta poveste? Incerc sa o scurtez altfel iar va fi un comentariu de 1 km.

Singurul supravietuitor al unei corabii, plutea tinandu-se de o bucata de scandura si fu aruncat de valuri pe tarmul unei insule nelocuita si izolata in Pacific.Ajuns la tarm incepu sa urle dar vazand ca nu se intampla nimic incepu sa planga. Cum tot nu se inatampla nimic incepu sa se roage. Se ruga sa fie salvat, mult, adanc, luand pozitii care de care mai smerite si folosint cuvinte care de care mai pretioase. Dar tot nu se intampla nimic asa ca incepu sa tipe si sa blesteme. Tot nu se intampla nimic. Si circul asta se repeta de-a lungul zilei pana cand seara cazu obosit, dar cum se porni o ploaie rece mai mult tremura de frig decat sa doarma. A doua zi o lua de la capat, foamea il chinuia si nu gasea nimic de mancare caci privea tot timpul catre mare si cand urla, si cand plangea, si cand se ruga, si cand blestema. Si setea il chinuia caci nu gasise decat niste ochiuri de apa si alea cam sarate. Seara cazu iar si fu o noapte cu vant care il chinui si un prea se putu odihni iar frigul parca era mai rau. A treia zi facu ce facu in primele doua dar seara se prabusi si nu mai putu sa zica decat:
“Doamne nu mai pot. Faca-se Voia Ta.”
Si cazu intr-un somn adanc.
Dimineata cand se trezi vazu cu uimire ca nu mult mai sus de nasul lui erau niste fructe. Ridica privirea si vazu ca in jur erau plante si copaci plini de fructe. In nebunia lui nu le vazuse pana acum. Manca pe saturate, apoi lua seama la ce era in jurul lui. Erau multe lucruri folositoare aduse de mare, unele chiar de pe corabia pe care fusese. Altele aduse acolo de cine stie unde si cand.
Seara omul zise: “Doamne multumesc pentru tot. Faca-se Voia Ta.”
Si adormi.A doua zi incepu sa se organizeze si sa-si ingropeasca un adapost. Se ranea de multe ori. Nu ii trecea o zgarietura ca aparea alta sau chiar doua in loc. Isi reconstrui adapostul de multe ori. Pe primul il strica prima ploaie, pe al doilea i-l lua vantul, al treilea aluneca de pe movila pe care il facu si tot asa pana cand reusi sa aiba ceva ce el numea acum casa lui. In fiecare zi o tot imbunatatea. Daca ati fi vazut-o poate l-ati fi privit dispretuitor, caci ceea ce numea el casa era un fel de coliba care se tot marise prin adugiri, dar el era tare mandru de ea.
Isi facuse si o gradina in care de multe ori il prindea intunericul lucrand caci ii era tare draga. O sa radeti poate caci in gradina lui nu avea decat vre-o cateva plantute ce semanau a salata, una parca a un fel de varza niste ceapa sau usturoi salbatic si ceva ce era ca menta si din care isi fierbea un fel de ceai din cand in cand. Culmea era ca avea si grau. Grau adevarat ajuns pe insula prin cine stie ce minune si pe care il descoperise in cautarile lui de-a lungul insulei. Pastrase o parte, semanase alta iar acum avea un fel de holda. Invata chiar sa-si faca paine. Da radeti iar, dar el asa isi numea fiertura ce o facea din grau.
Mai mult avea si animale. O sa pufniti cand va voi spune ca avea capre si gaini. Asta gasise pe insula, cine stie cum ajunsera si se salbaticisera dar cele cateva pe care reusise sa le prinda se domesticisera repede. Primele nu prea dadeau lapte, celelalte un prea faceau oua. Dar lui putin ii pasa, avea cu cine vorbi.
Trecura zile si zile, apoi ani si ani, pana se facura vreo cinci ani de cand era pe insula asta.
In fiecare seara se gandea la ce a facut peste zi apoi la ce ar trebui sau ar fi bine sau si-ar dori sa faca maine. Apoi zicea: “Doamne multumesc pentru tot. Faca-se Voia Ta.”
Facuse destul de multe in acesti ani. Foamea, setea, frigul, vantul si ploaia din primele zile ii fusesera profesori buni. Dar avea un gand ascuns, nu il rostea, dar era o dorinta undeva adanc de tot in el. Isi dorea sa fie salvat. Tot timpul avea o gramada mare de lemne care sa le aprinda daca ar fi zarit o corabie si mai avea jar pe care il intretinea tot timpul ca sa fie pregatit. Dar in toti acesti cinci ani un a zarit nimic.
Intr-o zi, cand era plecat sa stranga fructe, casa ii lua foc de la jar, vazu fumul, alerga dar un putu salva nimic. Abia putu elibera animalele, in rest totul era scrum. Mai rau animalele eliberate ii devastara gradina si micuta holda. Hainele de pe el erau arse si rupte.
In sera aia nu mai putu sa zica decat: “Doamne faca-se Voia Ta” si adormi pe pamantul gol.
Dimineata minune mare. O corabie era ancorata in larg si o barca se apropia de tarm. Omul nostru sari in sus de bucurie si alerga chiuind spre tarm. Cei din barca il vazura si-si facura semne. Cand ajunsera la tarm, omul nostru se invartea in jurul lor, ii imbratisa, ii pupa, le vorbea tot felul, dar nimeni nu-l intelegea caci de bucurie sarea de la o idee la alta. Intr-un final omul nostru isi reveni si se putura intelege. Le zise cat de bucuros e ca au venit, ce noroc pe el sa vina chiar acum cand casa ii arsese si era la pamant, totu-si nu-si explica cum de au venit acum si cum de l-au gasit.
- Pai ti-am vazut semnalele, fumul, ii spusera marinarii.
In fine, isi zisera ca trebuie sa plece ca e tarziu. Omul nostru se mai uita odata la ceea ce ramasese din ceea ce el numea casa, vazu cu mirare ca gainile si capele lui nu se imprastiasera, le facu semn cu mana si sari in braca care deja incepuse sa se indeparteze de mal.
Cand erau pe la jumatatea drumului, dintre tarm si corabie, omul nostru incepu sa planga si se ruga de seful de echipaj sa se intoarca, ca el un poate pleca si nici un are unde sa se duca. Marinarii incercara sa-l linisteasca dar nu reusira. Incepu sa tipe si desi era tinut reusi sa sara in apa si porni inot inapoi. Cum seara se apropia, marinarii isi zisera ca-i nebun si il lasara in voia sortii iar ei plecara spre corabie si ridicara ancora caci se apropia o furtuna.
Omul nostru reusi sa ajunga la mal caci furtuna ocoli insula. Se tara pina la cioturile arse ale casei lui, se parbusi si zise:“ Doamne, iarta-ma. In primele zile cand am ajuns aici Te-am plictisit cu rugile mele sa ma salvezi si un mi-am dat seama ca de fapt tocmai mi-ai salvat viata si ca m-ai adus acasa. Iti multumesc ca ai avut rabdare cu mine in acele zile.
Iti multumesc ca m-ai facut sa inteleg ca aici e casa mea chiar daca ar trebuit sa arda pentru asta.
Iti multumesc ca azi nu m-ai lasat sa ma pierd in lume.
Faca-se Voia Ta. “

Acum la final ma intreb care poveste o fi cea reala si ma gandesc ca poate amandoua sunt reale. Atunci care a procedat bine? Poate ca si unul si altul. Nu putem face generalizari in privinta oamenilor. Fiecare caz trebuie inteles in parte. La fel si invataturile.

Numai bine, pace si bucurie.
Strainul care scrie.