Cutia

By Florence Littauer
Tradus Rodica Botan

Cind am fost in ultimul an de facultate, am venit acasa in vacanta de Craciun sperind la patru zile pline de distractie, impreuna cu ceilalti doi frati ai mei. Eram atita de fericiti sa fim din nou impreuna, ca in mod voluntar ne-am angajat sa avem grija de pravalia parintilor, ca astfel mama si tatal nostru care nu mai avusesera liber de ani de zile sa poata lua o zi libera. Cu o zi inainte de plecarea lor la Boston, tatal meu m-a tras deoparte intr-o mica incapere ce o aveam in spatele magazinului. Camera era foarte mica si avea doar un pian si o canapea care se deschidea ca un pat, si cind era deschisa, puteai sa cinti la pian stind la picioarele patului. Tata, a bagat mina dupa pianul care statea lipit de perete si a scos din spatele lui o cutie de tigari. A deschis-o si mi-a aratat continutul ei: o gramada de articole taiate din ziare. Citisem la virsta mea asa de multe romane cu detectivi, incit cutia ce mi-a aratat-o m-a facut sa-mi casc ochii foarte incintat.
“Ce-ai acolo?” am intrebat!
Foarte serios, tata mi-a raspuns, “Sint articole pe care le-am scris si citeva scrisori catre editorii publicatiilor respective”.
Cum am inceput sa citesc articolele rind pe rind, am gasit ca la sfirsitul fiecarui articol, numele autorului era Walter Chapman, Esq. “De ce nu mi-ai spus de toate astea?” i-am zis eu.
“Pentruca n-am vrut ca mama ta sa stie. Totdeauna mi-a spus ca datorita faptului ca nu am prea multa educatie, n-am ce cauta sa ma apuc de scris. Am vrut pe vremuri sa incerc de citeva ori pentru ceva pozitii politice, dar mi-a spus sa nu incerc. Cred ca i-a fost frica ca daca o sa pierd, o sa se faca de rusine. Am crezut totdeauna ca poate fi interesant sa incerc . Pina la urma m-am resemnat sa scriu fara ca ea sa stie, si asa am si facut. Cind articolele mi-au fost publicate, le-am decupat rind pe rind si le-am ascuns in cutia asta. Am stiut ca intr-o zi am sa le arat cuiva…si uite ca ala esti tu.”

M-a privit apoi cum citeam mai departe din articolele lui si cind mi-am ridicat ochii spre el, am intilnit ochii lui mari si albastrii care se umezisera. Si mai zise…”ultima data am incercat pentru ceva mult prea mare”…”Ai mai scris si altceva?” l-am mai intrebat eu. “Da , am trimis niste sugestii la revista noastra crestina, cum sa aleaga in modul cel mai eficient comitetul nostru national. Sint deja trei luni de cind am submis ideea mea, dar cred ca am tintit de data asta prea sus.”

N-am banuit niciodata ca tatal meu ascunde pe linga bunatatea pe care i-o stiam si partea asta artistica…totul era asa de nou pentru mine incit n-am stiut precis cum trebuie sa reactionez. Asa ca i-am zis ”poate a intirziat si totusi o sa vina”.

“Poate, dar nu-ti tine rasuflarea pe seama asta”…Tata mi-a zimbit larg si mi-a tras cu ochiul si apoi a inchis incet cutia si a pus-o inapoi in dosul pianului.

A doua zi parintii nostrii au plecat cu autobuzul la Haverhill Depot de unde urmau sa ia trenul pentru Boston. Jim, Ron si cu mine am avut grija de pravalie si lucrind cu ei, mi-am amintit de cutia cu surprize. Din nou m-am minunat ca nu mi-am imaginat niciodata ca tatalui meu ii place sa scrie. N-am spus nimic fratilor mei; aveam un secret, numai eu si tata . Misterul cutiei ascunse.

Devreme in aceeasi seara, pe cind ma uitam pe geamul pravaliei, am vazut-o pe mama coborindu-se din autobuz - singura. A traversat Piata si teapana a pasit in pravalie.
“Unde-i tata” am intrebat noi trei deodata?
“Tatal vostru este mort” a raspuns ea rece fara sa dea o lacrima.

Fara sa putem crede ca ce spunea este adevarat, am urmat-o in bucatarie unde ne-a povestit, ca pe cind treceau prin Park Street, la Statia de Subway, in mijlocul aglomeratiei, tata a cazut pe jos. O nursa s-a aplecat si s-a uitat la el , apoi s-a uitat la mama si i-a spus simplu…”e mort”.

Mama spune ca inmarmurita a stat linga el nestiind ce trebuie sa faca in timp ce oamenii se impiedecau de el grabiti la ora aia de virf sa urce in metrou. Un preot a spus ”am sa chem politia” si a disparut. Mama zicea ca abia dupa o ora a venit in sfirsit o ambulanta si i-a dus pe amindoi la morga, unde mama a trebuit sa-i caute prin buzunare si sa ia singurul lucru care il avea, ceasul lui. Si apoi s-a urcat pe tren si din nou pe autobuz si iata ca a venit acasa. Toata povestea asta a spus-o mama fara sa scape o lacrima. Sa nu arate emotii a fost totdeauna pentru mama un fel de mindrie si asta a considerat-o ca o forma de disciplina. N-am plins nici noi…si am iesit in pravalie si am continuat sa servim consumatorii.

Un singur om a intrebat…”unde este batrinul in seara asta?”.
“A murit”, i-am spus eu…
“Oh...imi pare rau”, a mai zis si a plecat.

Niciodata nu m-am gindit la tata ca fiind un om batrin si remarca acestui om m-a suparat; dar tata avea 70 de ani si mama 50. Totdeauna fusese sanatos si vesel si a avut grija de mama care avea o sanatate mai subreda, fara sa se vaiete niciodata. Si acum era dus. N-o sa mai aud cum fluiera sau cinta imnuri de la biserica in timp ce pune marfa pe polite. “Batrinul” s-a dus…

In dimineata inmormintarii, am stat la tejgheaua pravaliei si am deschis posta care venise si cardurile de simpatie pe care le asezam intr-un album…si abia atunci am vazut printre scrisori, revista bisericii. In mod normal n-as fi deschis niciodata revista aia , ca mi se parea o publicatie plicticoasa, dar trageam nadejde ca articolul tatii sa fie acolo…si n-am gresit…era acolo. Am luat revista cu mine si m-am dus in camaruta din spatele pravaliei, am inchis usa si am izbucnit in lacrimi. M-am abtinut destul pina atunci, dar vazind articolul tatii cu recomandarile lui tiparite in revista, n-am mai putut sa rezist. Am citit si am plins si am citit din nou. Am luat cutia din spatele pianului si dedesupt de articolele taiate am gasit o scrisoare de doua pagini de la Henry Cabot Lodge, Sr., care ii multumea tatalui pentru sugestiile lui pentru campanie.

Cutia asta a ramas secretul meu si al tatii. N-am spus niciodata nimanui despre ea.
…………………………………….
Si acum ce am luat pentru mine:
Sa nu dispretuim darul nimanui…
Sa nu descurajam nici cele mai mici incercari...
Tatal nostru cel ceresc ne incurajeaza…mereu...
El nu dispretuieste nici macar un muc care fumega …
De aceea pot sa spun linistita ca orice lucru bun incep, El ma va ajuta sa il duc la bun sfirsit...
Si... “pot totul in Christos care ma intareste!”
……………………………………..
Pe o nota mai vesela…

Astazi am fost la dentist…si in timp ce imi lucra cu sculele alea ascutite in gura, vorbind cu dentistul am amintit faptul ca am un blog…
Si foarte receptiv, s-a oprit din ce facea acolo, si cu scula aia ascutita in aer, s-a uitat intrebator si nedumerit la mine, ca am intrat la banuieli citeva clipe si am crezut ca vrea sa ma impunga…
“Tu… ai blog…?” m-a intrebat atit de mirat si atit de ironic ca daca era un alt moment si nu era cu dintii mei in mina lui si daca n-aveam nevoie de bridge sa imi maninc dinnerul…m-as fi aratat mai ofensata decit am fost. Asta chiar m-a indispus...

Dar a trebuit sa astept sa-mi lipeasca dintii si pe cind a terminat, m-am gindit sa-mi folosesc energia pentru gratarul pe care-l aveam planuit…si sa-i dau pace...ce stie el!!!
Pot sa spun ca…am mestecat gratarul cu energia cu care as fi vrut sa…dar sa trecem peste asta…atita numa' ca maselele m-ar fi ajutat la ce imi trecea mie prin minte...ha!!!
Acuma nu-mi iese din minte atitudinea lui si ma gindesc care o fi pricina?

Cum trebuie sa arate un om care are un blog?
Aveti vreo sugestie?