Bineinteles ca i-am spus ca o invat. Teoria mea pe care inca o mai explic cui vrea sa ma asculte (nu-s multi…)este ca educatia si orice cunostinta , sint singurele investitii pe care o economie proasta sau orice alte evenimente din viata nu ti le pot lua. Auzi citeodata cite un copil nefericit intrebind “de ce trebuie sa invat geometrie, ca n-o sa fac nimic cu ea in viata?!” Nu-i adevarat. Nu cred ca am invatat ceva vreodata pe care sa nu-l fi pus in folosinta de-alungul anilor. Poate anumite lucruri asteapta ani de zile sa le vina rindul…dar cind nu te-astepti o nevoie vine intr-o situatie escalata pe moment si atunci o anumita indeminare sau o cunostinta uitata undeva in sertarul mintii iti va rezolva sau imbunatati situatia .
Ei bine…Deb s-a gindit …si a facut din dorinta ei de a invata sa coase nasturi si sa-si repare anumite haine…un fel de eveniment de familie. Eu i-am spus ca pe vremuri, cind mama mea era tinara, ea imi povestea ca la sate fetele si femeile se adunau in cite o seara mai ales iarna…la casa uneia dintre ele si fiecare ducea ce avea de lucru si serile acelea se numeau sezatori. Si bineinteles la sezatorile astea lucrau si vorbeau…asta era singura forma de distractie pe care o aveau. Femeile mai in virsta le spuneau din experienta lor…copii se jucau prinp
rejurul lor…si risetele si voia buna se auzeau pina tirziu in noapte.Eu imi amintesc ca la Buna mea acasa, venea cumnata ei si sora ei care locuiau pe aceeasi strada, cu lucru de mina, seara de seara. Si stind de vorba faceau cite un ciorap de lina sau cirpeau un genunchi de pantalon…sau desfaceau un plovar vechi, mai puneau un fir mai tare si faceau altul nou. Femeile trebuiau sa fie ingenioase, ca sa isi imbrace si sa-si hraneasca familiile cu putinul pe care-l aveau la dispozitie. Eu imi amintesc ca intr-un rind am taiat zdrente , haine vechi, in panglinci lungi pe care le-am facut gheme, gheme…de diferite culori. Cind eram insarcinata cu Laura, buna mea a pus razboi…si am ajuns si eu sa lucrez la razboi si sa fac presuri. Nimic din ce aveam nu era dispretuit si aruncat la gunoi. Presurile le-am vindut . Buna mea era tare priceputa la multe lucruri. Si unele le-am invatat si eu…Si am incercat sa-mi invat si eu fetele. Dar cind le ai pe toate de-a gata intr-o varietate si multitudine de forme si culori…cine sa-si mai cirpeasca ciorapii?
Laura mea stie sa coase un pic mai mult decit Debby; ea are trei copii asa ca, cu ani in urma si-a cumparat si ea masina ei de cusut si acum Nicky citeodata isi schimba infatisarea garderobei…(saracile haine)…si le stilceste dupa gustul ei.
Oricum, astazi Deb a invitat pe toate fetele din viata ei : bunica, mamica, sora, nepoata, matusa… la ea acasa. Scopul ei este sa-si coase un nasture…si sa-si cirpeasca o bluza!!! Eu eu o iau pe mama mea si mergem la ora 11 (hei…asta e sezatoare in secolul douazeci si unu…)iar Danny, sotul ei ne-a promis ca ne pregateste un branch…ceva” omlete a la Danny” si mai stiu eu ce clatite speciale cu juice si cafea…ce mai…trai pe vatrai . Numai la gindul ca ginerele meu ma va hrani astazi si..uite…simt ca plutesc!!! Ma pot considera deja o soacra fericita.
Veti zice…”ce bine o duce Rodica”…sau unii veti zice…”ce-i asa grozav in asta”…sau altii o sa ziceti…”chiar era de pus pe bog?”…Eu va raspund : “da”…”da”…si inca odata “da”!!!
Sa ma explic…am avut si destule clipe negre sa le recunosc pe alea bune si sa le apreciez. Pacea in zilele noastre e greu de obtinut chiar in familii…si cind o ai, e de cele mai multe ori produsul unor straduinte care trebuie sa fie apreciate si sarbatorite. Asa ca…incercind sa uit de clipele grele, apreciez momentele bune pe care Dumnezeu mi le da, le admir frumusetea, incerc sa fiu cit se poate de multumitoare si vreau ca ele sa ramina un fel de monumente de aducere aminte pentru copii mei si pentru cei pe care ii iubesc. Si chiar e de pus pe blog. Ne aduce aminte ca ne apartinem unii altora si ei sint parte din ceea ce sint…si ii car dupa mine pe blog pentruca acuma de asta ma ocup.
…………………
Acuma numai ce am venit acasa…si clatitele au fost ceva…glorios…cu capsuni si afine si banane si smeura peste un strat gros de frisca…Am cusut chiar citiva nasturi, reparat creo doua bluze si mama mea si-a invatat nepoatele si stranepoata sa tricoteze. Intre ele avem o blonda plingareata, Alia, care nu poate…asa zicea ea plingind “ I can’t”… In afara de mica ei nefericire toate au fost minunate. Astept ca , Andreea, cumnata mea sa ne trimita pozele…si veti avea o idee cum sint sezatorile la Modesto. Sper sa va incurajez sa aveti si voi sezatori…Dumnezeu sa va binecuvinteze care pe unde sinteti si sa va aduca bucurii in viata voastra si multa pace si odihna…
Rodica Botan
8 comments:
Foarte frumos!! E o binecuvintare sa ai familia asa de aproape.
Uneori uitam ca este o binecuvintare..."si nu uita nici una din binefacerile Lui"...
Sintem tari de cap si uituci...
E grozav ca va puteti aduna la o sezatoare, chiar in secolul XXI. Asa se invata... si fetitele mici se vor deprinde cu lucrul de mana si alte activitati folositoare, plus ca isi vor aminti de aceste intalniri cu drag.
Este binecuvantata familia ta Rodica.
Domnul sa fie cu voi.
Frumos Rodica imi amintesc si eu de sezatorile din casa bunicii,si noi copii mincam porumb fiert si turta in foaie ,era o placinta numai din foi ca polele-n briu moldovenesti .Ce buna era! Mai ales dimineata cind mai raminea doar marginile coapte bine si cu gustul dela untura ,ce buna !Te felicit ca iti inveti copiii sa-si poate coase singuri un nasture sau ce au nevoie .La mine vin nepoti tot timpul nona ,te rog coasa-mi un nasture sau s-a desfacut captusala de la vre-un buzunar .Am o nepotica de 8 ani tot vrea sa invete dar nu are rabdare .Si imi spune de multe ori .Nona ,tu le stii pe toate ! Asa sint toate bunicile le stiu pe toate .
Si eu sunt din Banat, din Otelu Rosu, aproape de Caransebes. A fost un deliciu sa-ti citesc postarile in care am intilnit cuvinte pe care numai noi, banatenii le intelegem. Am plins la povestea lui Flavius si nici acum nu ma simt mai bine pt. ca eu traiesc aici in Texas si singurul meu fiu e in Romania. Multumeste Domnului pt. asa o mare binecuvintare de a avea copiii tai cu tine si de a trai in pace si armonie unii cu altii, lucru destul de rar in zilele noastre chiar si printre pocaiti. Si eu multumesc Domnului pt. fiul meu si nora mea; suntem cu totii credinciosi si asta e mare bucurie, dar ma doare inima cit nu pot sa spun ca de aproape 5 ani suntem despartiti. Am fost in tara si i-am vizitat, dar pe ei nu i-au lasat sa vina niciodata. Cu totii ne rugam si strigam la Domnul si ...inca nimic. Mai asteptam ca Domnul e bun si milostiv!
Fii binecuvintata!
Emilia
Emilia, bine ai venit pe acest blog...Multumesc de incurajari si da-mi voie sa-ti dau si eu citeva inapoi. Insista...insista si Dumnezeu va crea posibilitati si pentru familia ta. Ca el asculta rugaciunile noastre si ca un Tata iubitor ne raspunde atunci cind este dupa voia Lui.
Blessings pentru tine si copii tai.
vremuri de partasie cu familia, care, din pacate, au cam disparut in zilele noastre...
e tare greu sa reusesti sa-i aduni pe toti laolalta...toata lumea este ocupata...duc dorul la vechile timpuri cind aveam mai mult timp unii de altii...
Post a Comment