POVESTEA UNUI EMIGRANT -2-

CUM!

Ati deschis vreodata o cutie veche, gasita in pod, sau undeva ascunsa in vreun cotlon, cu scrisori si notite vechi sau poze? Astazi in drum spre lucru (v-am spus eu ca naveta este un fel de sesiune de meditatie zilnica…) m-am gindit la Flavius…si mi-au venit in minte atit de multe ginduri si scene vechi si aproape uitate.

Eu am fost singurul copil la parinti pina la 16 ani. El a fost singurul copil la parinti…Pentru mine relatia cu el a fost cea mai aproapiata de o relatie cu un frate. Cind fratii mei s-au nascut, eu aveam 16 ani…si a trebuit sa treaca multi ani…foarte multi ani pina cind am putut sta in unele situatii umar la umar…cu ei.

Dar sa revin la viata lui Flavius…Din momentul cind a aflat de operatia care i s-a oferit in America, copilul asta n-a mai avut astimpar. Mergea la scoala dar nu-l mai interesa scoala. Era la liceu la Timisoara si facea si el naveta cu autobuzul. L-am intrebat odata daca are prietena…Mi-a zis ca nu, ca n-are timp. Zice el…"nici nu prea stiu cum le cheama pe fetele din clasa mea". L-am intrebat daca vorbeste cu ele…mi-a zis…"nu, ca nu am timp... cind...?" "Pai in pauza, mai Flavila, i-am zis eu…" "Ce pauza…", mi-a zis el…" ca in pauza maninc…" "Pai maninci tu maninci, dar nu-ti ia tie toate pauzele…?" Rizind mi-a raspuns…"pai tu n-ai vazut sandwichul ce mi-l fac…de-aia n-ai habar!!!" Sigur nu-l vazusem…si mi-a explicat el pe urma…

"Vezi, in fiecare zi trebuie sa ma cert cu Mosu pentru sandwich…Ca eu imi tai o crisca de piine... cit ii piinea aia de la Beregsau facuta de Maica de mare…si o ung cu unt si pun mezeluri si mai tai inca o crisca deasupra. Acuma Mosu gaseste bai la toate…"ba ca tai crisca de piine prea mare…ba ca tai salamul prea gros…", si in fiecare zi o ia de la capat. "Tie ce-ti pasa, ca tu esti cu Buna", mi-a zis el…"eu trebuie sa ma cert cu Mosu zilnic pentru crisca de piine…acuma nu-i place ca nu tai piinea drept…"

Si imi povestii apoi ca sandwichul lui urias ii ia timp , nu gluma sa fie mincat…si abia ii ajung pauzele.

In timp ce Flavius se lupta cu crisca de piine, unchiu se lupta pentru pasapoarte. Unii dintre voi stiti cum a fost, mai ales cei care nu locuiati la Bucuresti. Pune-te pe tren, du-te la Bucuresti…la Ambasada…la Judet la pasapoarte. In fata acestor oameni stateam adesea mai umiliti decit ar fi trebuit sa stam in fata Lui Dumnezeu. Lumea libera, cei nascuti in libertate nu vor putea intelege niciodata complexele de inferioritate create de acesti oameni ce lucrau pentru Guvern, in tarile comuniste. Ca nu era dreptate pentru omul de rind si puteai sa dispari fara urma. De aceea majoritatea ne numaram bine cuvintele si deseori aveam doar pozitia omului cu sapca in mina…
Constitutia Romaniei ne dadea tot felul de drepturi…pe hirtie. Cind insa aveai nevoie sa folosesti un asemenea drept, el nu exista pentru noi, pentru cei marunti...

Apoi credinciosii erau considerati oameni inferiori. Ce ne facea inferiori in ochii lor? Credinta in Dumnezeu. Si chiar daca in particular acesti oameni credeau si ei in Dumnezeu, de dragul unui post mai bun, a unei piini mai usoare erau in stare sa stea la rind cu restul si sa te faca sa te simti ca un gunoi in fata lor…

Asa ca, cu sapca in mina, pe la usile lor , nu cumva sa-i supere, umbla si unchiu, crezind ca asa va obtine mult doritele pasapoarte. Dar n-a fost sa fie…cu toate explicatiile ca fiul lui are nevoie de aceasta operatie, ca ea este oferita gratuit…nimic, nimic nu i-a convins pe domnii de la pasapoarte.

Copii Domnului insa au resurse nebanuite. Cumva, cumva vorba despre aceasta situatie a ajuns afara din tara. Poate va amintiti de Europa Libera. Nu stiu exact cit si ce, ca pe cind m-am dumirit sa stiu ca e important ca sa stiu, n-am mai avut pe cine sa intreb…dar stiu ca Unchiu a vorbit de citeva ori la Europa Libera.

Dar ca sa fie siguri ca fac tot ce se poate face, unchiu s-a gindit sa se duca la Bucuresti si sa inceapa greva foamei in fata unei cladiri unde veneau adesea delegati din strainatate. Si chiar daca ma straduiesc sa-mi amintesc …nu cred ca am stiut de la inceput care a fost acea cladire.

Noi locuiam la Petrila pe vremea aia, asa ca detaliile le-am aflat mai tirziu. Nu aveam nici telefon sa comunicam, si oricum nu cred ca exista convorbire pe vremea aia care sa nu fie ascultata de securitate. Mi-am mai amintit de cabinele telefonice din Petrila unde trebuia sa tipi la ragusala…"Mariiieee…ma auzi? Ma auzi…tu…ma, tu ma auzi? Daaaaaaa!…da…da…da…tu esti ma? Tu esti ? Sint eu…Marie…da…da…In timpul asta, Ion zbiera cit putea din cabina aialalta lipita de a ta…convorbirea se termina de obicei dupa ce s-a stabilit identitatea la cei doi…si multumiti si transpirati ieseau sarmanii oameni din cabina telefonica…si anuntau…"no...am vorbit cu Todor…"

Cum ar fi sunat sa ne spunem asemenea secrete de la cabina telefonica? Asa ca noi am aflat abia mai tirziu greutatile prin care au trecut ei ca sa obtina pasapoartele. Si pe cind unchiu si-a pregatit niste pancarde pe care a scris situatia lor si motivul pentru care nu li-i se da drumul (fiind credinciosi guvernul nu avea incredere in ei), Flavius a argumentat cu el ca si el merge, dat fiind ca tot sacrificiul asta se face pentru el, el a insistat sa fie si el acolo cu tatal lui.

Nu stiu detalii ale discutiei, dar stiu ca pina la urma s-au dus amindoi la Bucuresti, si s-au plimbat pe acolo prin fata cladirii pina cind din masini s-au dat jos ceva delegati straini. Atunci ei doi au scos plancardele pregatite de acasa si si le-au agatat de git. Erau o groaza de jurnalisti straini care au inceput imediat sa fotografieze. Si bineinteles erau o multime de securisti care au roit in jurul lor ca niste viespi gata sa impunga…i-au bagat intr-o masina si…i-au dus la racoare. Au petrecut o noapte acolo iar dimineata au fost trimisi direct la statia de tren catre Timisoara. Li-i s-a spus sa se duca acasa linistiti ca pasapoartele li se vor trimite acasa.

Si numa ce-au ajuns la Beregsau si s-au descaltat, ca un securist foarte politicos, s-a si prezentat cu pasapoartele…Pare simplu, nu? La ecuatia asta adaugati multe rugaciuni, mult post si multa credinta; si pe deasupra mina binecuvintata a unui Tata iubitor care isi calauzeste si-si ocroteste copii Lui. Dar ca sa stim toate astea trebuie sa-i dam ocazia sa o arate. Si daca nu sintem curajosi n-avem cum sa cistigam victorii. David a a vut nevoie de curaj sa arunce piatra. Pietre aveau si restul, ba mai mult aveau si arme. Insa curajul le lipsea…

Povestea mea nu se termina aici, asta e abia inceputul...