TRAIESC...DAR NU MAI TRAIESC EU...- 1 -

DECIZIA...

Cumva si-au gasit amindoi de lucru si tusi si unchiul meu. Bilurile trebuiau platite la timp. Si-au facut rost si de o masina. Mi-amintesc de masina; ca am ajuns mai tirziu sa invat si eu sa conduc pe masina aia albastra…nu stiu exact ce ii lipsea, dar trageai de volan la disperare. Locuiau in acelasi apartament. De fapt, a fost singurul loc unde au locuit in anii care au urmat.Un apartament cu un dormitor, o sufragerie, baia si bucataria. Hirtia de pe perete in bucatarie fusese pusa de Flavius, si avea valoarea ei…pe acolo trecuse Flavius; la masa aia rotunda din bucatarie a mincat, pe scaunul ala s-a asezat…amintirile lor se incadrau asa de bine in acel peisaj…zona lor de confort.

Unchiu lucra de noapte la caile ferate ca electrician, tusi la o fabrica de produse orthopedice, de dimineata. El venea de la lucru, o lua pe tusi si o ducea la servici, iar dupa amiaza se ducea dupa ea. Tusi imi povestea ca o vreme dupa moartea lui Flavius nu mai comunicau amindoi. N-aveau nimic de spus. Unchiu traia aproape in lumea umbrelor. Iar ea…desi s-ar fi putut spune ca femeia este vasul mai slab, intr-o zi l-a confruntat pe unchiul meu si i-a spus…"asa o sa fie tot restul vietii noastre, n-o sa avem nimic de givanit?".

Banuiesc ca n-a fost usor si banuiesc ca a fost o lupta interioara pina la singe…pentru amindoi. Le mai ramasese in viata doar durerea lor si ar fi putut sa se lase invinsi de aceasta durere.Si pentruca nu mai aveau nevoie sa traiasca pentru ei…s-au hotarit sa traiasca pentru Domnul, si implicit …pentru semenii lor. Nu stiu exact unde si cum dar in scurt timp, s-a nascut in ei foamea de-a sponsora romani din lagarele din Italia si Austria si pe altii chiar din Romania…Acum aveau pentru ce sa traiasca…aveau un scop si o destinatie…si facind ceva pentru altii, isi potoleau si ei foamea si dorul. In lumea celor prinsi de depresie asta este o strategie corecta de a lupta. Te opresti sa te uiti la tine si incepi sa te uiti in afara ta…la ceilalti. Daruind altora, iti umplii golul…Asa sintem de la constructie…asa ne-a conceput Dumnezeu. El n-a vrut sa devenim egoisti sau egocentrici. El a dorit sa fim buni si generosi, sa ne iubim aproaopele si sa ne sacrificam…si astea vor da bucurie, mingaiere si satisfactie.

Si in micul lor apartament de pe Bancroft Avenue…au poposit sute de emigranti romani; fiecare cu istoria lui, cu sperantele lui, cu dezamagirile lui. In bucataria cu hirtie verde pe perete au stat la masa pentru prima data in America multi oameni…unii au venit plini de multumire pentruca au realizat ca oamenii astia straini se sacrifica pentru ei. Altii au venit cu pretentii, cu obraznicii…ne stim noi romanii de cite feluri sintem. Imi aduc aminte de un anume "cineva", care de cum a intrat in casa i-a spus la unchiu…"No acuma…mie imi trebuie masina, casa…mobila…ca tu esti sponsorul meu si trebuie sa-mi dai". Altul a scos cutitul si l-a implintat in masa din bucatarie…asta doar ca semn de avertizare...Altul a venit cu o pasare si i-a dat drumul sa zboare libera prin casa …iar altii care cu ce toana s-au nascut.

Dar au fost si "oameni"…a caror purtare si respect si dragoste a acoperit mojiciile celorlalti. Imi amintesc cu placere de familia Befa, draga unchilor mei, care au fost un model in toate privintele.

Cu rabdare si determinare insa, uneori de citeva ori pe saptamina, se duceau la aeroport ca mai venea din lagar o familie de romani. Apoi urma a doua zi umblatul dupa apartament, si hirtii legale si lucru.

Unchiu si tusi se aruncasera fara colac de salvare in munca asta titanica de a primii si a ajuta emigrantii romani, si asta a inceput sa dea culoare vietii lor…si astfel ajutind si sprijinind pe altii se ajutau fara sa-si dea seama pe ei insisi. Si Dumnezeu le-a dat un timp rodnic…emigrantii veneau, chemau din lagar…il rugau sa ii sponsoreze.
……………….
Intr-o zi, tatal meu a fost somat din nou de unchiu la telefon. Acesta i-a spus…"Elisei, se pare ca s-a deschis o fereastra pentru Romania…Daca vrei sa vii in America…acuma este timpul potrivit. Ca oportunitatile sint putine si se ivesc rar. S-ar putea sa nu te mai intilnesti niciodata cu sansa asta. Gindeste-te bine." Era prin 1975…Si ceea ce i-a spus Unchiul Avram a dat mult de gindit Tatalui meu.

El, copil ramas fara tata la 13 ani, a luptat greu sa isi faca o situatie in viata. Era maistru la Preparatia Coroesti si facea naveta la Petrila. Nu se mutase in Vulcan pentruca nu vroia sa fie prea departe de mama lui vaduva. Buna locuia inca in casuta ei veche, construita cu bunicu cu zeci de ani in urma. Tatal meu lucra la Preparatie, era apreciat, avea vechime…si sa lasi acuma totul si sa pleci fara sa stii ce o sa-ti ofere viata acolo…

Nu era pe vremea cind emigrarea era un lucru obisnuit, ci era ceva cu totul neobisnuit.

S-a consultat tati cu mami care avea inca zece frati in Romania, si cu Buna. Buna…seful nostru de trip, de un entuziasm bolnavicios…mai vinduse in tinerete tot ce avusese in speranta plecarii in America. Acum, cind jumatate din inima ei era acolo…n-a avut prea mult de stat pe ginduri ce sa faca. "Gata" zice Buna…"plecam!!!". Cit de neimportanta eram eu, m-au intrebat si pe mine, bineinteles. Eu si Laura, fetita mea…apartineam de tribul lor…Cum viata pina atunci imi oferise destule dezamagiri…n-a fost greu sa iau o decizie. Aparuse o speranta noua…si la 20 de ani…nu se putea o aventura mai potrivita...

Nu stiam insa ca inainte de America vom avea 5 ani de asteptare…5 ani de indoieli…5 luuuungi ani in care nu se mai putea face nici un pas inainte dar nici unul inapoi…Si o zi singura traita in asteptare e un timp prea indelungat, darmite cinci ani…