AVENTURI IN RUGACIUNE -5-

Rugaciunea neputintei.
de Chaterine Marshall
Tradus Rodica Botan

Cind am locuit in capitala natiunii noastre am observat adesea in ziarele din Washington ca raportau cazuri de sinucidere ; oameni care se aruncau de pe podul Calvert . De fapt erau asa de multe cazuri incit podul s-a numit mai tirziu “podul sinuciderii”.

Intuind dramele umane in spatele acestor scurte articole de ziar, cum ar fi de pilda sotia de 31 de ani a unui Corps Air Major care avea un cancer inoperabil, sau aceea a unui om mai in virsta a carui sotie numai ce murise, m-am gindit adesea ca exista un numitor comun in toate aceste tragedii. Fiecare persoana probabil ca s-a simtit fara nici un ajutor, neputincioasa. Si m-am gindit…”daca as putea sa vorbesc cu o astfel de persoana la ora 0, as incerca sa-I opresc din ceea ce fac cu gindul ca neputinta in sine, este una dintre cele mai mari averi pe care fiintele umane o au.”

Pentruca eu cred ca vechiul cliché care spune ca “Dumnezeu ii ajuta pe cei ce se ajuta ei insisi” nu este numai neadevarat dar este si gresit, total gresit. Cele mai spectaculare raspunsuri la rugaciunea mea au venit atunci cind eram cea mai neajutorata, lipsita total de control incit nu puteam sa mai fac nimic sa ma mai ajut.
Psalmistul spune “Raspunde-mi cind strig, Dumnezeul neprihanirii mele: scoate-ma la loc larg cind sint in strimtoare! Ps 4:1. Am inceput sa invat in mod gradat ca loviturile de ciocan sint formele de dragoste cele mai eficiente care sa ne invete ca El este real si potrivit in mod glorios pentru problemele noastre.

Ceva asemanator mi-i s-a intimplat pe vremea cind imi scriam prima carte. Ca tinara vaduva a Pastorului Presbiterian de origine Scotiana si Chaplin al Senatului Statelor Unite, Peter Marshall, am fost invitata sa ajut intr-un proiect care intentiona sa scrie bibliografia sotului meu defunct. Cam pe la jumatatea manuscrisului am fost devastata de critica care am primit-o din partea unei persoane a carei parere nu-mi era indiferenta. “Nici n-ai inceput sa intrii in mintea lui Peter Marshall” mi s-a spus; si pe drept cuvint, si asta a usturat si mai mult. Realizarea faptului ca nu eram destul de inzestrata ca scriitor, n-a fost doar o realizare intelectuala. Era si una emotionala; si ca urmare, au urmat multe lacrimi. Dar in aceasta criza s-a nascut o mare realizare.

In neputinta mea, nu aveam alta alternativa decit sa pun acest proiect in mina Lui Dumnezeu. M-am rugat ca “Un om numit Petru” sa fie cartea Lui si rezultatele sa fie tot ale Lui.

Si au fost. Si acum mi se pare incredibil ca milioane de copii ale acestei carti au circulat peste tot in jurul lumii. Dar acest succes si faptul ca 20th Century-Fox au preluat cartea pentru un film, au fost de putina importanta comparate cu vestile pe care le-am auzit din cind in cind despre vietile care au fost schimbate si transformate prin aceasta carte - despre oameni care s-au hotarit sa il serveasca pe Dumnezeu ca lucratori in cimpul Evangheliei inspirati de aceasta carte.

In ani am vazut cum Rugaciunea neputintei a lucrat in fiecare situatie . Inainte de a ma casatori cu Leonard Le Sourd in toamna anului 1959, eram plina de trepidatie la gindul ca va trebui sa am grija de cei trei copii ai lui. Fiul meu, Peter John, era deja plecat la scoli de peste trei ani, iar eu eram absorbita in acest moment al vietii mele de cariera mea. Len a fost un pic si superficial la capitolul promisiuni de ajutor casnic.

Si situatia despre ajutor in Chappaqua, New York s-a dovedit de necrezut de strinsa. Lunile au trecut. O femeie care ma ajuta a stat citeva saptamini dupa care a plecat. Am cautat in ziare sa o inlocuim dar fara succes, si rugaciunea persistenta nu ne-a adus nici ea mai aproape de o solutie. In sfirsit, m-am hotarit sa ma ocup eu de gospodarie dar am descoperit ca aceasta munca era mai mult decit un servici obisnuit…si au trecut saptaminile si nu m-am putut aseza la birou sa scriu.

Asa ca inca odata, vechea ruta…rugaciunea neputintei si admiterea faptului ca singura nu ma pot descurca si intelegind faptul ca responsabilitatea mea de baza era sa ma ocup de familie si daca Dumnezeu vrea sa mai scriu, va trebui sa-mi arate cum. Dupa ce am admis in sfirsit ca sint neputincioasa…Lucy Arsenault ne-a fost trimisa in ajutor!