SCRISORI PENTRU EILEEN

(traducere- autor necunoscut mie)
Am trei copii. Paul cel mai mare si singurul baiat, caruia i-am pus numele tatalui lui. Theresa, cea mai mica care are ochi caprui si parul cirliontat al tatalui ei si Eileen este mijlocia. I-am dat numele meu si al mamei mele…Eileen Ann.

Eileen s-a dovedit a fi o fire independenta cam de pe la cinci luni. A refuzat sa fie hranita de altcineva…si a fost hotarita de la inceput sa faca totul dupa capul ei.

Toti trei copii au fost o mare bucurie pentru noi…au muncit mult, au avut o atitudine potrivita si au avut succes in orice au intreprins. Dar ca in orice casa, au fost situatii cind eu sau tatal lor am initiat discutii crezind ca pe ici si colo se mai pot face inca ajustari in comportamentul lor. Cu Paul si Theresa, am asistat la reactii care au oscilat intre o acceptiune tacuta…pina la o discutie furtunoasa; dar am incheiat totdeauna sesiunea cu o stare de pace.

Cu Eileen insa nu am putut sa stam de vorba niciodata. A tinut sa obiecteze chiar si dreptul nostru de a avea o opinie, batea din picior si o lua pe scari in sus spre camera ei, apoi trintea usa, punea muzica sa cinte tare si ne anunta ca orice incercare este de prisos. La inceput am tot insistat in dorinta mea de a o face sa ajunga la o concluzie mai rationala, dar cind insistam…o iritam si mai mult.

Intr-o zi din nevoia de a ma face inteleasa si auzita, i-am scris o scrisoare. In scrisoare i-am explicat pozitia mea si a tatalui ei si obiectul ingrijorarii noastre. Am asteptat pina a plecat la scoala a doua zi si apoi am lasat scrisoarea pe perina ei. Eileen n-a mentionat niciodata scrisoarea, dar nici scrisoarea n-am mai vazut-o si…incet isi schimba comportamentul.

Si anii au trecut asa; si au urmat alte scrisori pe care le-am lasat pe aceeasi perina in timp ce ea era la scoala, la servici, sau la vreo intilnire…probabil 2 sau 3 scrisori pe an, pentru urmatorii 14 ani. N-a dat insa niciodata vreun semn ca ar fi primit scrisorile, sau sa incerce sa discute continutul lor, doar ca…comportamentul ei se ajusta de fiecare data. Citeodata insa, urcind scarile catre camera ei ma anunta cu un fel de indaratnicie in voce…”sa nu-mi mai scrii iara vreo scrisoare…”si bineinteles ca, iara ii scriam.

In 1990 tatal ei a murit. Trei ani mai tirziu Eileen s-a logodit. M-am hotarit sa fac tot posibilul sa nu ingreuiez lucrurile, si totul a mers minunat pina mai era doar o luna pina la nunta. Si din nou a fost nevoie de o stare de vorba. Atunci Eileen mi-a spus indignata ca are 24 de ani, e profesoara si este aproape maritata, si mi-a mai spus care este parerea ei pe care n-are de gind sa si-o schimbe si…mi-a mai spus ca nu cumva sa-i scriu iara. Bineinteles…i-am scris din nou.

Cu trei zile inainte de nunta insa, Eileen isi impacheta lucrurile sa le mute la noua ei casa. Mi-a spus sa ma uit ca este o cutie in dulap si nu cumva sa o arunc. “Toate scrisorile pe care mi le-ai scris de-alungul anilor…sint in cutie. Din cind in cind le recitesc”…mi-a mai zis…”si cind o sa am o fetita, am sa i le citesc si ei. Multumesc, mami”!!!