DOMNUL ESTE UMBRA TA PE MINA TA CEA DREAPTA...(2009)

Este o vreme zice Solomon pentru orice…ca si fructele de sezon. Maninci cirese proaspete atunci cind sint coapte la sfirsit de primavara sau inceput de vara. Poti sa cauti dupa cirese cit vrei in sezonul de varza acra la butoi. Eu cred ca am ajuns la sezonul ala de mere padurete de toamna si ma asteapta varza de butoi in viitorul foarte apropiat…

Treaba este ca nu stiu cind am trecut la sezonul respectiv…S-a petrecut atit de treptat ca nici nu mi-am dat seama. In tara tuturor posibilitatilor pina mai ieri, am si uitat ca firele de par mi s-au albit. Imi vopsesc parul de pe vremea cind era castaniu. M-am jucat un pic cu culoarea lui…ba i-am facut suvite blonde, ba roscate…am uitat sa caut la radacina sa vad ce culoare a ajuns…La fel si cu celelalte…traim doar in tara unde femeile in special si uneori si barbatii traiesc o tinerete lunga ca apoi dintr-o data sa treaca brusc la adevar…sezonul este pe trecute…Si cu toata ungerea si grija la suruburi…intreaga constructie incepe sa scirtiie si sa se demonteze singura.
Apoi…in ce priveste viata de familie, parca lucrurile erau si acolo cumva diferit. Avea familia noastra o structura. Aveam undeva in mijloc un stilp , un centru de referinta. Aveam o retea de care ne sprijineam sau macar ne orientam…Pe masura ce copii cresc si formeaza ei alte nuclee si alte centre…ceva se schimba in structura familiei…exista o vreme in care aproape esti confuz…unde-i centru?

Mai mult decit atit…te pomenesti ca lucrurile sigure pe care te sprijineai au inceput sa se indoaie…ca si in eclesiastul cind spune ca stilpii tremura si intreaga faptura fizica e pe cale de darimare…asa sint si relatiile interioare si firele nevazute care tin structura unei familii. Te pomenesti ca centrul de greutate s-a mutat si stilpul de care te sprijineai se indoaie, se balabane…si esti total nepregatit. Eu parca sint in soc citeodata…Ma uit disperata catre locul unde imi gaseam curajul, inspiratia, dreptatea si mingaierea…arunc cite o mina disperata ca si cel ce se ineaca…sa ma prind de ceva…si stilpul de care ma agatam totdeauna sa ma odihnesc in siguranta lui...se indoaie…dar nu ca sa-l pot prinde ci in directie opusa…

Biblia spune ca blestemat este omul care se increde in om… Daca ne obisnuim sa ne sprijinim pe oameni, chiar buni de sint oamenii astia, chiar iubitori…intr-o zi ajung si ei sa se clatine, si e posibil sa se clatine in ziua aia grea cind ai tu cel mai mult nevoie sa te prinzi de ceva ca sa nu te ineci…Ce bine ca am invatat pe de rost Psalmul asta..."Ajutorul imi vine de la Domnul , care a facut cerurile si pamintul…Da, El nu va ingadui sa ti se clatine piciorul…" …"Domnul este pazitorul tau…Domnul este umbra ta pe mina ta cea dreapta…de aceea nu te va bate soarele ziua si nici umbra noaptea…Domnul te va pazi la plecare si la venire…de acum si pina-n veac…"

El este centrul de greutate …stilpul tariei care nu se prabuseste, singurul Adevar…El nu se schimba niciodata…si ce mare mingaiere am gasit in faptul ca EL este acelasi…ieri si azi si-n veci…Noi ne puseseram nadejdea in oameni…dar si ei sint slabi…Dar este Unul care nu se clatina niciodata. Pe El sa ne sprijinim!!!