SARE... IN OCHI? (08/31/2009)

Ceva timp in urma... am fost invitata la o intilnire de frati romani intr-un alt oras. Nu a fost in biserica, ci in sala anexa, foarte frumoasa, a unei biserici pe care probabil am vizitat-o o singura data inainte. Am intrat inauntru impreuna cu persoanele cu care eram si m-am uitat in jur sa recunosc pe cineva… Din nefericire, am cunoscut doar vreo doua persoane; si asta cu siguranta e vina mea, ca nu prea ma misc din Valea fierbinete si modesta unde imi duc traiul si maninc malaiul.

Generatia veche de emigranti, proaspat coboriti din barca, cum obisnuim noi sa zicem pe aici - "fresh out of the boat"… s-a cam dus. O noua generatie care vorbeste mai mult engleza decit romana, care se imbraca precum americanii si se comporta americaneste… i-a luat locul. Nostalgic? Yeah… un pic…

Ma gindesc ca desi acesti tineri inca inteleg romana, copiii lor poate n-or mai avea nicio folosinta sa invete romana. Parintii lor se exprima mai fluent, mai bine in engleza. Daca ascultai conversatiile de la celelalte mese… cu exceptia citorva frati mai in virsta… toata lumea conversa in engleza.

Mesele au fost ocupate rind pe rind, si cum la masa noastra mai erau vreo doua locuri libere, curind am avut placerea sa fim intrebati de un cuplu mai in virsta daca se pot aseza la masa noastra pentru ca alte locuri nu mai erau. Bineinteles, am zimbit si i-am invitat, mai ales ca cei doi erau cunostinte mai vechi. Am intins o mina calda peste masa, zimbind cu inima usoara… in speranta unei conversatii bogate. Nu ne mai vazusem de mult.

Doamna (sora) nou-venita, intinde mina zimbindu-i persoanei de linga mine si fara sa piarda o secunda sa respire, trece direct la intrebare… "Unde ti-e sotul?… Nu mai sinteti impreuna… asa-i?" Ma uit la doamna cu care venisem si careia zimbetul i s-a transformat intr-o masca tragica, ceva ce exprima spaima, durere, rusine, resentiment… confuzie… Un moment in care vorbele i-au secat in git, in timp ce paloarea s-a asezat in obrajii ce fusesera imbujorati inainte cu citeva secunde. Cea care intinse mina si adresase intrebarea statea cu mina intinsa, fara sa clipeasca, tinind ostateca mina celeilalte si asteptind insistent raspunsul. Un fel de bulguiala si sunete greu de recunoscut in vocabularul atit romanesc, cit si englezesc ieseau din gura celei de linga mine si incercau sa-i dea un raspuns satisfacator intrusei, ca sa-i lase cel putin mina libera…

Mi-am revenit cu greu din panica si am intrerupt momentul. Nu cred ca a fost lunga scena, dupa estimarea timpului calculat de ceasornic… dar pentru cei implicati in situatie a parut o eternitate.

No… cu asemenea introducere, seara a devenit un dezastru pentru toata lumea de la masa noastra, exceptie facind, bineinteles, sora noastra curioasa. Ea si-a satisfacut curiozitatea… dupa care s-a asezat confortabil, a continuat sa intrebe, sa insiste sa i se clarifice toate intrebarile, sa ne spuna ce crede ea, sa se dea ca exemplu ori de cite ori cerea discutia… (si discutia era de asa natura condusa de maestra noastra de ceremonii, ca exemplul ei personal devenise necesar la fiecare fraza). Noua ni s-a taiat pofta de mincare… si scaunul era din ce in ce mai tare… aerul din ce in ce mai greu. Bucatele frumos rinduite in farfuriile noastre au ramas neatinse, desi eram flaminzi… Nicio grija… au fost sorbite cu bunovainta de noua venita, care ura de asemenea risipa… si care nu era lipsita nici de o buna pofta de mincare...

Ce sa mai vorbesc ca venisem sa ascultam "un alt vorbitor", care nu reusea cu microfonul in mina sa faca fata bruiajului de la masa noastra.

…………….

Astia sintem noi… romanii? Ca nu mai intreb daca astia sint credinciosii... Asta este societatea crestina care ar trebui sa ofere mingiiere, intelegere, dragoste. Un loc unde oamenii sa intre plini de griji, dureri, confuzii; si de unde sa plece mingiiati, intelesi si cu mintea clara? Astea sint exemplele ce le dam altora? Asa Il reprezentam pe Christos?

Imi vin multe texte biblice in minte, din care ar trebui - daca nu am invatat deja - cum sa ne comportam. Mi-am amintit de pilda in care un datornic intra la judecata si se roaga sa fie iertat de o datorie mare... Stapinul il iarta… dar de cum iese pe usa, se agata de gitul celui care-i datora lui o suma infinit mai mica si vrea sa-l arunce in inchisoare. Mi-am amintit de sarmana Ana, mama lui Samuel, plingindu-si durerea in templu; si de preotul care ii spune sa plece de acolo, ca musteste de bautura… si daca mai cautam, gasim si alte texte...

Nu cumva in loc sa fim lumina care sa lumineze picioarele cuiva, sintem lumina care o punem in ochii cuiva, ca sa-l orbim cu prezenta noastra? Nu cumva sintem sarea care in loc sa sareze totul in jur, dind gust, saram bucatele altora pina nu-s mai bune de pus in gura, lasindu-i flaminzi si dezamagiti… si prin actiunile noastre, in loc sa-i chemam la casa Domnului, la pocainta, ii facem s-o ia la fuga ?

Sau am uitat ca si noi am fost, si uneori mai sintem, calcatori de lege? Sau am uitat ca Dumnezeu ne-a iertat poate infinit mai mult si ca treaba noastra este sa iertam si sa iubim ca El? Exista o nobilime crestina? Clase sociale? Pacatosi mai mari sau mai mici? Iertati mai mult sau mai putin?

Doamne fa-ne sare si lumina…dar da-ne si discernamint…ca prezenta noastra sa fie o binecuvintare in locul unde sintem…ca dragostea Ta sa se poata exprima prin noi...