TE VAD...DIMINEATA...

JOHN WAYNE SCHLATTER
tradus Rodica Botan

Din pricina intelepciunii mamei mele…nu mi-e frica de moarte. Ea a fost prietenul meu cel mai bun si profesorul meu cel mai destoinic. De fiecare data cind ne-am despartit, fie ca era seara si ne duceam fiecare la culcare, sau era inaintea unei calatorii, ne spunea…”te vad dimineata”. Si asta a fost o promisiune pe care a tinut-o intotdeauna. Iata povestea mamei…

Bunicul tau, tatal meu a fost pedicator; si in acele zile pe la 1900, oridecite ori un membru al congregatiei murea, corpul lui era asezat in sufrageria pastorului. Pentru un copil de 8 ani asta era foarte tulburator, o experienta sumbra, care ma umplea de teama. Intr-o zi, bunicul m-a luat in brate m-a dus la sufragerie si mi-a spus sa pun mina pe perete.
-Cum se simte peretele, Bobbie? M-a intrebat el.
-Pai…este tare si rece…i-am raspuns.
Apoi m-a dus la sicriu si mi-a zis…
-Bobbie, am sa-ti cer sa faci cel mai dificil lucru pe care ti-i l-am cerut vreodata. Si daca-l faci, n-o sa-ti mai fie frica de moarte niciodata. Vreau sa-ti pui mina pe fata Domnului Smith…
Pentruca ea l-a iubit si a avut in el multa, multa incredere …mama si-a intins minuta si a atins fata celui mort.
-Na…ce zici? A intrebat bunicul pe mama mea…
-Tati…raspunse ea…se simte exact asa ca peretele…
-Chiar asa…veni raspunsul. Aceasta este casa cea veche a prietenului nostru Smith, ca el s-a mutat de aici Bobbie…si nu avem nici un motiv sa ne fie frica de casa lui cea veche.

Aceasta lectie a facut radacina si a crescut apoi in viata ei si mama mea n-a avut niciodata teama de moarte. Cu 8 ore inainte de a ne parasi, ea ne-a facut o cerere neobisnuita. Cum stateam in jurul patului luptindu-ne cu lacrimile, ea ne-a spus…
-Sa nu-mi aduceti flori la mormint, pentruca eu n-am sa fiu acolo. Cind am sa scap de trupul asta cred ca ma duc sa vad un pic Europa ca taicatau n-a vrut sa ma duca sa o vad. Toti am inceput sa ridem si lacrimile ne-au ocolit pentru restul acelei seri.

Cum am sarutat-o si i-am spus noapte buna, ea ne-a zimbit si ne-a spus rind pe rind fiecaruia…
-Te vad…Dimineata.

La 6:15 am in ziua urmatoare, am primit un telefon de la doctor care ma anunta ca mama isi incepuse turneul in Europa… Dupa inca doua zile, eram in apartamentul parintilor mei, rasfoind prin lucrurile mamei mele, cind am dat de un dosar mare ce continea scrierile ei. Si cum l-am deschis, o bucata de hirtie a cazut din el. Era poemul de mai jos. Nu stiu daca ea l-a scris sau este lucrarea altcuiva si ea a pastrat-o numai…dar iata ce scria pe aceasta bucatica de hirtie…

Mostenirea…
Cind am sa mor, sa dati ce-a mai ramas din mine copiilor mei.
Daca simti nevoia sa plingi, plinge pentru fratii tai care merg in rind cu tine.
Pune-ti miinile in jurul lor si da-le lor ceea ce intentionai sa-mi dai mie.
Vreau sa va las cu ceva…ceva mai bun decit cuvintele si sunetele.
Uita-te in oamenii pe care i-am cunoscut si iubit si acolo , in ei sa ma cauti.

Iar daca nu poti trai fara mine, atunci lasa-ma sa traiesc in ochii tai, in mintea ta si in gesturile tale placute.
Dragostea nu moare…numai oamenii mor.
Asa ca atunci cind n-a mai ramas nimic din mine decit dragostea…imprastiati aceasta dragoste.

Tatal meu si cu mine ne-am ridicat privirile de pe hirtie si am zimbit amindoi…i-am simtit prezenta mamei si …era dimineata din nou…
…………………