MAI SINTEM ROMANI?

Am citit un titlu…pe blogul lui Marius Cruceru. "Ce inseamna a fi roman?" Si iata linkul sa-l vedeti si voi...
http://mariuscruceru.ro/2009/09/22/ce-inseamna-a-fi-roman/#more-4561

Eu am plecat din Romania in 1980, in plina epoca comunista. De atunci nu m-am reintors in Romania niciodata. La inceput mi-a fost un dor cumplit. Scriam la oricine imi scria…si o vreme am purtat o corespondenta intensa. Apoi, pe masura ce m-am integrat si am invatat limba si a trebuit sa contribui la viata mea de aici, si pe masura ce subiectele de discutie erau tot mai rare si nu mai aveam puncte comune de discutat, corespondenta a scazut. La inceput n-am avut bani sa ma duc…mai tirziu n-am mai avut timp…mai pe urma …si aci am ramas fara explicatie...

Acum sint aproape 30 de ani de cind am plecat din Romania… Unii dintre comentatori imi spuneau chiar ca nu mai scriu romaneste bine…si cu regret trebuie sa recunosc acest lucru. Am plecat din Romania fara cetatenie…asa a fost situatia. N-am avut noi nimica cu tara si nici cu poporul roman. De fapt din partea tatalui ne tregem din Muntii Apuseni din catunul ce poarta numele familiei noastre…Botani…Strabunicul meu Botan Todor era stapinul padurilor de acolo si mi-i s-a spus ca pe vremea aia oriunde era o bucata de pamint de vinzare el era prezent s-o cumpere. Asta mi-a adus aminte de romanul "Flaminzi". Flamind de pamint…de avere. Acum mai sint vreo 6 suflete care locuiesc in pustietatea aia…si casele sint parasite…nu-i mai trebuie averea nimanui …cine si de ce sa stea in pustisagul ala? Si cu toate astea, desi am fost acolo o singura data cind aveam vreo 9 ani…imi amintesc cu amanunte si am inca un dor pe care nu-l pot explica de acele locuri.

Imi amintesc cum am pus urechea pe pamint si am auzit "galagia" pe care o faceau gizele in miscarea lor pe firul ierbii. Imi amintesc cum seara calatoream printre stelele pe care nu le-am mai vazut niciodata de atunci stralucind la fel de puternic. Imi amintesc de oalele de pamint de pe pereti…de lada cu zestre…de cuptorul pe a carei vatra a dormit bunicul meu cind a fost copil…imi amintesc de usciorul usii de la grajd pe care cineva a scrijelat o data importanta 1835…Imi amintesc fintina de un cot din care trebuia sa fii atent cum bei apa ca era asa de rece... ca tinuta pe ghetari. Imi amintesc cind mi-i s-a spus ca daca ma uit roata, tot ce vad a apartinut strabunicului meu; si m-am invirtit incet…copil de 9 ani si...am simtit in mine cum se trezeste…foamea…foamea de pamint...

Moti de-ai lui Avram Iancu, adevarati romani, erau strabunii mei. Oameni duri, puternici, harnici, neinfricati…m-am simtit totdeauna mindra de faptul ca ma trag din acesti oameni. Le-am invatat si slabiciunile…Le-am descoperit mai degraba in mine; o dirzenie, o incapatinare greu de stapinit; mindrie, orgoliu…curaj si pripeala, o combinatie periculoasa…si melancolie pina la depresie si inapoi.

M-am nascut cu o inima care vrea sa ia decizii si cu o minte care n-o lasa…cred ca de la moti mi se trage. Mi-a placut sa aud orice despre ei…sa stiu cine-au fost, ce li-a fost drag…si ce au urit...

In casa noastra istoria s-a invatat din povestile lui Buna si a lui Tati si a lui unchiu Avram, sau ascultind la Europa Libera. Stateam pup linga o lada uriasa de radio care bruia si ascultam pe Bernald…sau cam asa ceva. Stiam ca nu-i voie sa ascultam si asta ma determina si mai mult sa ascult. Am ascultat la Buna povestind de foametea din timpul razboiului…de viata de iobag a tatalui ei…despre rascoala minerilor …; si buna mea imi spunea ca mai rau decit razboiul este razboiul civil, pentruca atunci nu-ti cunosti dusmanii.

Am invatat cu placere toata istoria in afara de istoria de la 1944 incoace. Desi, tot ceea ce traim este istorie. Nimic nu sta pe loc. Am fost plecata odata cu cadrele didactice de geologie de la Institutul de Mine unde lucram ca laborant, la cartare de teren in munti. Am stat o saptamina sus intr-un sat uitat de lume; fara electricitate, radio sau TV. Inca se mai stiau in sat de chiaburi…Cind am coborit din munti, in gara din Petrosani erau numai soldati, la fel pe strazi…si foarte putina populatie civila. N-am stiut pe ce planeta am ajuns…pina cind intr-un tirziu ajunsa acasa mi-i s-a spus de greva minerilor…Istorie…adevarata istorie.

Acuma…dupa ce mi-am trait mai mult de jumatate din viata pe plaiuri straine…ma intreb…eu ce sint? Si poate va intrebati si voi odata cu mine. Cine sintem noi, emigrantii ? Daca romanii nu mai sint siguri de ei si se intreaba ce inseamna sa fi roman…ce sa mai zicem noi? Desradacinati, mutati intr-o lume noua…mai purtam in noi o inima de roman? Mai simtim cu fratii nostrii…sau …mai simt si ei cu noi? Poate ca avem mai multe intrebari decit raspunsuri…sau vom avea unele intrebari fara raspunsuri...dar si asa, merita sa cautam in adincul sufletului dupa ele.