"NE DOARE DESPARTIREA VOASTRA..."

Nu demult, se discuta pe bloguri deschiderea dosarelor de securitate a unor persoane credincioase si amanuntele dureroase ce au iesit la iveala de acolo. Fiecare din cei ce am citit, am avut simtaminte si reactii … in felul nostru, in dreptul nostru, vizavi de aceasta noua descoperire. E imposibil sa nu te revolti. Nu ar fii drept pentru cei care au servit pe Domnul si au suferit sa nu vociferam; fratii nostrii au suferit pina la urma nu din pricina comunistilor cit din pricina “fratilor” lor de credinta. I-am judecat pe cei vinovati de tradare cu vehementa: in inimile noastre unii, cu voce tare altii…Si mai greu de inteles fiind faptul ca unii nu si-au marturisit greselile nici acuma ci continua sa lucreze cu “rivna” …ca si cind nimic nu s-ar fi intimplat. Domnul sa rezolve si acestora din urma problemele …ca nu sint de invidiat.

Astazi am gasit insa o copie veche a unei reviste din San Leandro, numita “Calea Mintuirii”, editata de unchiul meu Avram Botan pe vremea cind era in viata. In ea am gasit o poezia a lui Traian Dorz, care din eternitate, cu glasul limpede si cu o dragoste Dumnezeiasca, ne transmite ceva ce numai cei care au suferit la mina si din cauza “fratilor” lor pot sa spuna… “Ne doare despartirea voastra…” Iata ce au simtit cei care au suferit si au murit la mina “fratilor” lor, cei care aveau dreptul sa se simta indignati… Citind poezia, m-am rusinat de doua ori. In primul rind mi-am dat seama ca eu am provocat durere Domnului meu, in multe rinduri si in multe forme…si am repetat ofensa din neintelepciune si neascultare si indiferenta. Apoi m-am mai rusinat odata cind m-am gindit ca am indraznit sa fiu acuma si indignata la gindul ca unii au facut pe “fratii” lor sa sufere nu numai pe Domnul lor…Cititi si voi poezia si judecati in dreptul vostru…

NOI AM RAMAS…

De Traian Dorz
Noi am ramas urcind spre culme,
Calvarul si mai greu de-acum,
Cind voi va-ntoarceti in “cetate”
Si singuri ne lasati in drum…

De-acum amestecati in ceata
De carturari si farisei,
Veti cere rastignirea noastra,
Ne veti lovi si voi cu ei.

Nu va putem urma cararea
Pe care v-ati intors ‘napoi,
Desi ne-ati dus atitea lacrimi
Si-atitea amintiri cu voi…

Simti-vom de sub greul crucii
Cind biciuiti vom fi cumplit;
Si sti-vom dintre mii de bice
Ca-i “frate” cel ce ne-a lovit.

Cunoaste-vom din mii de buze
Pe-a “fratelui” ce ne-a scuipat;
Din mii de cuie vom cunoaste
Cind mina “fratelui” a dat.

Si vom intoarce-n alta parte
Obrazu-nsingerat si strins,
Vom inghiti in noi durerea
Si nu ne veti vedea c-am plins.

Dar cind vom fi intinsi pe cruce
De voi, pe care v-am iubit,
V-ancepe vesnicia noastra
Caci ceasul vostru s-a sfirsit.

Suim si grea e crucea-n spate
Rabdam si geme plinsu-n noi,
NE DOARE DESPARTIREA VOASTRA
Dar nu ne-ntoarcem inapoi!