IN DEFINITIV...CE VREAU DE LA VIATA (3) (articole mai vechi)

(1) http://rodicabotan.blogspot.com/2010/02/in-definitivce-vrem-de-la-viata.html
(2) http://rodicabotan.blogspot.com/2010/02/in-definitivce-vrem-de-la-viata-2.html
                                                                
                                                                    3.
Ok…am stabilit cel putin pina acuma ca pentru mine , de cind cu accidentul ce l-am avut , felul de gindire mi-e schimbat. Totdeauna am gindit printr-o anume perspectiva, si banuiesc ca fiecare om are perspectiva lui. Dar in vechea mea perspectiva sfirsitul acestei vieti (ca sa nu-i tot spun "moarte" ca suna macabru) exista intr-un viitor foarte indepartat. Acum insa acest sfirsit exista sau poate exista in orice moment si aceasta posibilitate ma face sa traiesc altfel (eu zic ca mai intelept).

Sa pun gindul asta intr-o alta ilustratie. Ginditi-va la o roata de rezerva. Pleci cu masina din loc…nu conteaza unde, ai o roata de rezerva in portbagaj ca nu stii unde apare cuiul si te trezesti cu pana. Asa e si cu gindul mortii…il am acolo in minte cind judec fiecare lucrusor ce il am de facut. Nu il discut, ca nu vorbesc toata ziua de moarte…ba dimpotriva, imi place sa rid si sa fiu vesela, dar il am in vedere, nu il scot din ecuatie ca si cind mi-as putea face zilnic socotelile fara el.

Poate o alta ilustratie ar putea ajuta inca…zilnic cind ma trezesc imbrac acest concept al finitatii mele asa cum imi imbrac hainele de dinafara, asa imbrac acest gind pe dinauntru; sau…am colacul de salvare la mine in caz ca…si stiti ceva? Poate credeti ca acest gind este incomod…De cind il port insa , ma simt mai protejata; ca asta imi da o libertate si o liniste nemaipomenita – Nu gindul mortii imi da toate astea (el doar ma obliga sa gindesc cum trebuie)…ci credinta care este o incredere neclintita in lucrurile care nu se vad…credinta ca Domnul Isus ma ia la El cind vine clipa aia grea – inevitabilul moment.

Deunazi, mi-am rearanjat prin casa si m-am uitat la mobila…cam desperechiata, cam invechita dar mai poate functiona inca ani multi pina sa ajunga lemne de foc…si m-am gindit cam asa…Am 55 de ani, inca imi mai pasa. Citi ani oare de acum incolo o sa-mi mai pese cit e de hirbuita mobila din casa? Hm…inca 10…15 ani? Dup-aia probabil o sa-mi pese doar sa am un scaun sa sed si pat sa dorm si masa sa maninc…daca o-i mai fii existind. Imi amintesc de buna mea. Purta la un moment dat niste rochite de stamba tare spalacite…I-am zis, “ buna au ajuns transparente aproape - trebuie sa le arunci.”…”Apai vine vremea…” zicea buna mea…”cind ai sa vezi ca nu-ti mai pasa ce culoare are zdreanta care o porti sau daca culorile se potrivesc. Poarta tu, fata mea frumos…pina poti, ca vine vremea cind n-o sa-ti mai pese.” Si…nu sint chiar acolo, dar vad cum treptat importanta unor lucruri de suprafata scade si cum altele iau locul in lista mea de prioritati. Asadar…in perspectiva acestui viitor…in fond…ce vreau de la viata? Sa las casa cu mobila noua cind plec? Sa am un candelabru cu 2 cristale mai multe decit a lui…gasiti-mi un nume…oricare…ca tot atita importanta are!? Sau citi ani buni mai am de trait, am sa-i cheltui trudindu-ma ca sa imi cumpar lucruri frumoase pentru timpul cind n-o sa-mi mai pese de ele? Yeah...ti-ai gasit fraiera…chiar!!!

Altele mi-s socotelile.Viata vesnica, ramine mereu pe primul loc, neschimbata…pentru mine. Dar… ginditi-va sa ajungeti acolo, in vesnicii fara cei dragi…Ok. Imaginati-va ca mergeti in vacanta singuri. Sinteti dusi de autocarul asta si vizitati la rind toate minunatiile lumii…Un entuziasm nemaipomenit va copleseste si ati vrea sa discutati anumite aspecte ale calatoriei…sa va bucurati impreuna cu cineva…dar nu aveti pe nimeni cunoscut in autocar…si nici la locul destinatiei… Va asigur ca bucuria si entuziasmul v-ar fi si mai mare daca i-ati avea pe cei dragi cu voi. Nimic nu-i asa de placut, gustos, atragator cind esti singur.

Dar viata vesnica nu este o vacanta din care eventual te reintorci linga familie…este pentru totdeauna. Si cind ajungi acolo, nu mai poti trimite vederi sau e-mailuri sau nu mai poti da telefoane sa-i convingi pe cei de acasa sa vina si ei. Daca nu ii convingi acuma…cind esti pe drum catre eternitate…e muuult, muuult prea tirziu in ziua plecarii, sau dupa. Deci asta ar fi al doilea lucru care mi se pare important cind inca am parcat trupul asta muritor pe pamint. In primul rind sa-mi asigur vesnicia pentru mine si apoi sa nu-i las in pace nici pe unul dintre cei dragi pina nu ii fac sa inteleaga importanta acestui subiect. Si veti zice...pe copii cind sint mici ii duci la biserica...dar cind sint mari si nu mai asculta?

Si in privinta asta am invatat un lucru…nu poti obliga pe nimeni,  e adevarat, de aia n-are rost sa cicalesti, sa certi, sa zbieri sa argumentezi; daca vezi ca n-ai succes…nu te da insa batut. Am aflat de la sarmanul Iov metoda cea mai cu randament. Post si rugaciune. El se ruga, aducea jertfa pentru copii lui chiar si preventiv. Zicea el…”dar daca copii mei au gresit”. Eu va spun…cu siguranta ca copii nostrii gresesc…Asa ca pica bine si pentru noi sa ne mai lipsim in cite o zi de mincare si sa ne gindim la cele sfinte si face mare diferenta in viata copiilor nostrii sa tinem in fiecare saptamina o zi de post pentru ei. Ce nu putem face noi…face El. Ce nu putem schimba noi – schimba El. Numai cind Dumnezeu lucreaza trebuie sa nu ne bagam labuta acolo sa ajutam si noi…uneori Dumnezeu foloseste jordita pentru cei mai incapatinati si ...jordita Domnului ustura…sa nu-i aparam de jordite, ca sint necesare. Eu m-am tot bagat o vreme si dup-aia ma miram ca nu se vad schimbari prea mari…Doamne da-ne intelepciune.

Si …subiectul inca nu l-am epuizat. Pentruca atita vreme cit traiesc, gindesc. Si atita vreme cit am blog…am sa scriu. O saptamina buna doresc cititorilor mei…si va doresc sa traiti in asa fel incit daca Domnul vine la noapte sa fiti gata sa mergeti la El.