Jeremy s-a nascut cu un trup chircit si cu o minte mai inceata. La virsta de doisprezece ani era inca in clasa a doua si era evident ca nu putea invata. Invatatoarea lui, doamna Doris Miller era adesea exasperata din cauza lui. Avea obiceiul sa se miste intruna in banca, ii curgea saliva si scotea si niste sunete neplacute. Adeseori insa putea vorbi clar si concis, ca si cind o raza de lumina ar fi patruns in mintea lui plina de umbre.
Dar cel mai adesea Jeremy o irita pe invatatoarea lui cumplit. Intr-o zi, doamna Miller i-a chemat pe parintii lui Jeremy la o stare de vorba. Cind familia Forester a intrat in incaperea goala a clasei ei, doamna Miller le-a spus deschis: ”Jeremy ar trebui mutat intr-o scoala speciala. Nu este drept nici pentru el ca sa fie cu copii mai mici, care nu au probleme ca el. Este o diferenta de cinci ani intre el si ceilalti elevi…” In acest timp, indurerata, doamna Forester plingea usurel cu batista lpe chip… Sotul ei ii raspunse doamnei Miller:
Dupa ce au plecat, Doamna Doris a petrecut un timp indelungat uitindu-se pe fereastra la zapada proaspat asternuta. Raceala de afara parca ii atinsese si ei sufletul. Ar fi vrut sa simpatizeze cu familia Forester… cind te gindesti ca aveau si ei un singur copil… cu o boala incurabila. Dar nu era drept sa-l tina in clasa ei, ea mai avea alti optsprezece elevi sa-i invete; si Jeremy era tot timpul un deranj… de fapt, n-o sa invete niciodata nici sa scrie, nici sa citeasca. De ce sa-si iroseasca timpul cu el in zadar…?
Cintarind in minte situatia, un val de vinovatie trecu totusi peste inima ei. “Stau aici si ma tot pling cind problemele mele sint practic inexistente in comparatie cu problemele acestei familii…”, isi zise ea… ”Doamne , Te rog ajuta-ma sa am mai multa rabdare cu Jeremy!”, mai zise ea ginditoare.
Din ziua aceea s-a straduit din greu sa ignore zgomotele facute de Jeremy si privirile lui pierdute in spatiu. Apoi intr-o zi, Jeremy a pasit schiopatind catre catedra ei si i-a spus… ”Eu te iubesc, doamna Miller…” cu o voce puternica si clara, ca toata clasa l-a auzit. Ceilalti copii au inceput sa rida, iar ea a rosit toata, si i-a raspuns bilbiindu-se: ”Oh… dar e tare frumos din partea ta, Jeremy!… si stai jos, te rog…”
A venit primavara si copiii vorbeau cu entuziasm despre sarbatoarea Pastelui. Doris le-a spus despre Isus, si apoi, ca sa le explice practic despre noua viata in Hristos, le-a dat fiecaruia cite un ou mare de plastic…” Acuma…”, le-a spus ea, ”vreau sa luati acasa aceste oua si miine sa mi-l aduceti inapoi fiecare cu ceva inauntru, care sa aiba semnificatia unei noi vieti. Ati inteles?”
–“Daaaaaaa”, au raspuns cu totii… cu exceptia lui Jeremy. Dar si el asculta intens si ochii lui nu se abateau de la fata ei. Nici macar n-a facut zgomotele lui obisnuite. “Oare o fi inteles ceva din ce le-a tot povestit ea despre Isus si despre inviere? Sau o fi inteles ce le-a cerut sa faca? Poate ar trebui sa ii cheme pe parintii lui sa le explice lor ce proiect are Jeremy de facut pe a doua zi… Asa o sa fac”, s-a gindit. Dar seara cind s-a dus acasa, Doris a avut chiuveta de la bucatarie infundata. L-a chemat pe proprietar sa i-o desfunde si a asteptat dupa el vreun ceas de vreme, dupa care a trebuit sa isi faca ceva cumparaturi, sa isi calce o bluza si sa pregateasca un test de vocabular pentru a doua zi. Si… a uitat complet de Jeremy si sa-i anunte parintii…
A doua zi, nouasprezece copii au aparut in clasa galagiosi si fericiti, fiecare punindu-si oul lui pe catedra doamnei Miller, care pregatise un cos mare tocmai pentru acest lucru. Dupa lectia de matematica, a venit timpul sa se ocupe de cos si fiecare sa deschida oul. In primul ou, Doris a gasit o floare:
-”Oh… da, floarea este un semn de viata noua”, spuse ea. ”Cind micile plante isi scot capul din pamint, stim ca vine primavara.” O fetita din prima banca ridica mina…
-”Asta a fost oul meu, doamna Miller”.
Urmatorul ou avea inauntru un fluturas de plastic, care aproape arata real. Doris l-a luat in mina si l-a ridicat ca sa-l vada intreaga clasa…
-”Noi stim ca o larva se transforma si din ea creste un fluture frumos. Da, si acesta este un semn de viata noua.” Micuta Judy zimbi mindra si zise…
-”Doamna Miller, este fluturele meu”. In urmatorul ou, Doris gasi o pietricica cu muschi pe ea. Ea le-a explicat in continuare ca si muschiul este un semn de viata. Billy vorbi din fundul clasei…
-”Taticul m-a ajutat sa-l gasesc”. Apoi Doris a deschis al patrulea ou… si… i s-a oprit respiratia… oul era gol. Cu siguranta este oul lui Jeremy, se gindi ea; in mod sigur el nu a inteles instructiunile pe care le-a dat ea - numai daca n-ar fi uitat sa-i sune pe parintii lui… si fiindca n-a vrut sa-l faca de rusine, in tacere, fara un cuvint a asezat oul inapoi in cos si a luat un alt ou sa-l deschida. Dar dintr-odata Jeremy s-a ridicat sa vorbeasca:
-“Doamna Miller… nu vreti sa vorbiti despre oul meu? Frustrata, doamna Miller a raspuns:
-“Dar Jeremy... oul tau este gol!” Jeremy insa se uita intens in ochii ei si spuse incetisor…
-“Da… dar si mormintul Domnului Isus a fost gol!”
Timpul parca s-a oprit in loc, si cind a putut vorbi din nou, Doris l-a intrebat :
-“Tu stii de ce era mormintul gol?”
-“Oh, da… Domnul Isus a fost omorit… si oamenii rai L-au pus acolo; dar Tatal Lui L-a inviat!”
Clopotelul a sunat de pauza… si toti copiii au iesit veseli in curte… doar Doris a ramas inca inmarmurita si incetisor a inceput sa plinga… si lacrimile ei calde au topit ultimul petic de raceala din inima ei, pentru totdeauna.
……………….
Trei luni mai tirziu, Jeremy a murit. Cei ce au venit sa-si arate compasiunea la casa mortuara au fost surprinsi sa vada nouasprezece oua de plastic in cosciugul lui Jeremy… si toate erau… goale…
1 comment:
Multumesc, mi-a facut placere sa recitesc povestea...
Post a Comment