Aseara tirziu am auzit computerul instiintindu-ma ca am primit un e-mail. Si era intr-adevar un e-mail de la Carmen, despre situatia de la ea de la lucru, cu colegul ei care s-a sinucis.
Traim zile grele…cind desnadejdea este la ea acasa, cind intunericul este…o adinca bezna…cind sperantele sint putine si rare…cind pina si credinciosii sint depresati si nelinistiti. Atunci cum sa nu fie dezorientati cei care nu cred in nimic? Cei care nu stiu ca exista un soare vesnic dincolo de nori? Cum sa mai vrei sa traiesti o viata care nu-ti poate oferi nimic?
Stiti cumva motivul pentru care ne pierdem unii timpul pe internet? Toti cautam ceva…absolut toti. Cautam sa ne facem cunoscuti? Sau cautam sa ne facem intelesi? Sau vrem sa ne facem un nume? Sau sintem singuri si incercam sa alungam singuratatea? Sau avem ceva de spus si aceasta este o modalitate la indemina noastra? Este oare omenescul din noi care cauta aprobarea celorlalti? Sau este mindria din noi care adesea se compara si se amageste ca e mai buna, ca e mai mare, ca e mai isteata, mai intelectuala…mai "ceva dicit altceva"?…Ca de fapt sintem mindrii si atunci cind vrem sa fim modesti. Unii pozam smerenia si o facem cu un fel de mindrie…sfinta! Dar tot mindrie este si aceea…Dar altii cauta raspunsuri, cauta lumina, cauta viata, cauta sperante, cauta mingaiere…cauta niste oameni… Sintem noi oamenii aceia care pot sa aduca lumina, mingaiere, speranta, bucurie vreunui suflet?
Dar dincolo de omenescul pe care incercam sa-l ajustam prin rugaciune si Cuvint si cita traire putem, exista totusi in unii dintre noi dorinta sa facem ceva treaba aici pe internet. Asta as vrea sa fie motivul principal pentru care scriu. Internetul mi-a dat posibilitatea sa ating pe unii oameni. Unii vor vedea in ce scriu doar fraze mai mult sau mai putin inteligente. Unii vor vedea greselile de exprimare, cuvintele americanizate, multimea de i-uri puse la locuri nepotrivite…Dar…mi-am deschis inima si am incercat sa va las sa vedeti in ea…candid…cit am putut de sincer…si stiu ca am atins unele inimi - si pentru asta ii multumesc Lui Dumnezeu. Stiu ca unii dintre voi cei care cititi, ati trait clipe asemanatoare cu mine, v-ati luptat cu viata si de multe ori vi s-a parut ca ati fost invinsi…
In clipele acelea grele mi s-a parut de multe ori ca sint singura fiinta care trece prin greutati - ca nu exista nici o iesire din groapa cu lei in care eram…Mi-ar fi prins bine sa stiu ca nu sint singura. Mi-ar fi fost de folos sa mi se aminteasca ca dincolo de nori exista un soare care ma va incalzi si ma va reabilita. Mi-ar fi fost de folos sa aud un cuvint de mingaiere, un indemn, o incurajare. Si de asta vreau sa ramin pe internet; ca stiu ca la asta ma pricep. N-am sa va pot spune lucruri care nu le stiti; am sa pot insa sa va amintesc lucrurile pe care le stiti si le-ati uitat probabil…si am sa stau cu degetul indicator inspre directia de unde vine tot ce-i bun in viata noastra - Isus Christos.
Am venit aici in spatiul asta virtual sa va spun ca Dumnezeu poate , ca El a schimbat pentru mine uneori imprejurarile, alteori m-a cioplit si m-a adaptat pe mine la situatie…dar in orice caz, un lucru s-a intimplat…sint aici sa va povestesc despre niste victorii. Poate le socotiti mici…eu le socotesc vitale. Sint in viata doar pentruca m-am agatat de El, cu amindoua miinile atunci cind am fost disperata. Duminica pastorul zicea ca cei care se nasc o singura data mor de doua ori ( moartea fizica si moartea spirituala. Iar cei care se nasc de doua ori (nasterea fizica si nasterea din nou) mor o singura data (moartea fizica).
Povestea de mai jos a colegului lui Carmen nu mi-e straina. Cu ani, si ani in urma…in doua rinduri am baut pastile sa dorm…sa dorm mai mult…eventual sa nu ma mai trezesc. Stiu si inteleg exact disperarea celui care nu mai este. Mi-a trebuit o vreme sa prind curaj sa vorbesc despre asemenea lucruri. Odata, cu citeva luni in urma am scris pe blogul lui Marius Cruceru sub anonimat. Era un post despre acest subiect - despre sinucidere ; si am vrut sa explic celor care discutau acolo pe blog, ce simte omul acela si cita nevoie are de intelegere; cum cei din jur pot sa faca ceva pentru el inainte ca acesta sa ia decizii atit de drastice. Intimplarea a facut ca am gresit in felul cum am lasat commentul meu si mi-a aparut numele…asa ca …mi-am pierdut anonimatul.
Dar …astazi gindindu-ma la situatia povestita de Carmen, m-am gindit ca ar trebui sa discutam subiectul. Nu sint mindra de unele greseli din viata mea; dar trecutul nu se mai poate schimba. Si totusi exista ceva ce putem face cu greselile din trecut. Putem sa invatam din ele. Si daca are sau nu sens ceva pe blogul asta, cred ca are sens sa-l folosim ca sa invatam unii de la altii, sa ne informam ca sa stim cum sa ne ajutam semenii. Traim zile grele…dar noi avem o speranta. Sint oameni care nu au aceasta speranta…intunericul in care traiesc ei este din ce in ce mai mare…este mare nevoie de lumina. Nu te ingrijora ca luminarea ta este mica…ea va face ca o parte din intuneric sa dispara…si lucrurile sa se clarifice un pic pentru cei care nu mai zaresc nimic in jur…Aprinde-ti luminita ta…Cind lumina apare, intunericul trebuie sa plece. De fapt intunericul nu este altceva decit lipsa luminii. Si daca lumea este in asa intunecime, insemna ca noi nu luminam…Aprinde faclia dragostei Lui Christos…aprinde-o de dragoste pentru cei care zac in intuneric…si hai sa incepem sa lucram pentru Domnul…in mod practic, folosindu-ne de talentele si darurile ce le avem. Carmen (postul de mai jos) asta face. Sa ne uitam si noi in jur si sa nu stam cu miinile in sin. Si orice experienta cit de mica, aduceti-o aici, sau puneti-o pe blogurile voastre si trimiteti-mi si mie un link…sa aflam cu totii, sa invatam cu totii, sa ne incurajam unii pe altii in lupta asta cu intunericul. Pentruca Lumina este totdeauna biruitoare si pentruca asta este de fapt menirea noastra a tuturora pe acest pamint…sa raspindim Lumina…pe Christos.
Nu este numai treaba pastorilor si a diaconilor…ci a noastra a tuturora…
La lucru frati pentru Christos, in via Sa cu spor...
No comments:
Post a Comment