CHIPURI PIERDUTE

Un chip pierdut/Wilhelm Busch

In mare graba isi manca supa cu care l-am servit. Este un barbat inca tanar, o aparitie impunatoare. Dar costumul lui este zdrentuit si murdar, pantofii ii sunt rupti. Toate astea se datoreaza somajului si pribegiei. Nu el este vinovat de aceasta situatie. Dar fata sa! Trasaturile incrancenate, nelinistite tradeaza viata sa dezordonata. Pacatul si-a brazdat adanc urmele pe aceasta fata.
Acum a terminat si pune lingura jos. Se ridica incet si-mi intinde mana.
-Va multumesc! Si da sa plece.
Atunci i-am retinut mana si nu m-am abtinut sa nu-i spun”
-Mai omule, dumneata ar trebui sa fi intruchiparea chipului lui Dumnezeu! Ce a facut pacatul din dumneata!
El ma priveste cu ochii mari si pleaca. Am plecat si eu si am uitat de aceasta mica intamplare.
Doi ani mai tarziu. Eram in vizita intr-un mic orasel din sudul Germaniei. Intr-una din zile mi s-a adresat o batranica prietenoasa:
Trebuie sa va spun ca ma rog in fiecare zi pentru dumneavoastra. O privesc cu mirare.
-Asta este foarte frumos, ii spun- de asa ceva este nevoie. Dar explicati-mi cu a-ti ajuns sa faceti acest lucru?
-Ei da, zise femeia – asta este o intreaga istorie. Vedeti eu am o mica pravalie. Aici vin foarte des calatori si isi ofera marfa. De catva timp vine un calator atat de chipes si placut care, datorita firii sale linistite si serioase mi-a placut foarte mult. De aceea l-am invitat intr-o zi la cafea. Cand stateam odata impreuna mi-a spus:
Cred ca nu se vede ca , ca doi ani in urma eram total decazut.

-Da?! i-am raspuns eu cu mirare – cum s-a intamplat?? Si atunci mi-a povestit cum, pe cand era inca tanar s-a certat cu parintii, cum a plecat in lume, cum a gustat toata murdaria marelui oras, cum a cazut treapta cu treapta. In cele din urma a nimerit pe un drum de tara. Si mi-a povestit el:
- intr-o zi in calatoria mea, am nimerit intr-o casa unde un barbat mi-a dat sa mananc. Cand am vrut sa plec el mi-a spus:
-Dumneata ar trebui sa fi intruchiparea chipului lui Dumnezeu! Ce a facut pacatul din dumneata!?
-Acest cuvant - povestea el - m-a lovit ca un traznet. Ca scufundata intr-o lumina stridenta imi aparea in fata viata mea pierduta. Simteam mania lui Dumnezeu cu privire la viata mea pierduta. Nu-mi amintesc cum am iesit din casa aceea. Alergam prin strazile marelui oras, mergand mai departe. Dar zi si noapte aceste cuvinte nu-mi dadeau pace, pana cand am gasit pe cineva care m-a ajutat mai departe. El mi-a aratat pe Cineva, …: Isus –Mantuitorul nostru! Asa mi-a povestit. Apoi mi-a relatat pe scurt cum s-a intors la parintii sai, cum a redevenit un om stimat…
Povestirea batranei m-a miscat profund. Multumitor i-am strans mana. Si gandurile noastre s-au indreptat catre toti acei tineri, care cutreiera dezorietati pe strazile lumii.
------------------------------------------------------------------------------
Citind aceasta poveste , mi-am amintit de doua intamplari din viata mea.

Eram prin clasa a sasea sau a saptea cand colindam prin parcul din fata circului cu alte fete cam de aceiasi varsta. Imi amintesc o zi cand micul nostru grup galagios a fost oprit de un domn in varsta cu parul alb si care tinea in mana o carte groasa cu coperti negre. Ne-a intrebat daca am auzit de Domnul Isus. Tovarasele mele radeau si chicoteau . Dar el parca nici nu le observa si-a indreptat privirea blajina spre mine. Mi-e imi era rusine sa spun ca da, de teama ca or sa rada tovarsele mele de joaca de mine. Cred ca Duhul Domnului i-a descoperit teama mea. Nu imi mai amintesc daca a mai spus ceva sau nu dar privirea lui plina de caldura m-a facut sa ma rusinez ca nu am indraznit sa marturisesc….Cu siguranta acel frate se va bucurasa ma vada in vesnicii dupa si cum eu voi fi fericita sa-l revad….

Pe la douazeci si ceva de ani ma aflam in vizita la unchiul meu la Timisoara. Unchiul meu are trei fete care la vremea acea aveau sase, opt si zece ani. Cele mai maricele intr-o duminica seara tot vorbeau intre ele ca merg undeva ca sunt invitate de o colega. Eu am vrut sa merg si eu cu ele gandindu-ma ca merg la o casa de cultura sa danseze. Spre surprinderea mea am ajuns la o biserica, unde era multa lume. Una dintre ele , cea mai mare facea parte chiar din cor. Ne-am asezat la balcon unde era si corul si unde mai era ceva loc. Im iamintesc ca mi-au placut cantarile, nu imi amintesc exact despre ce s-a vorbit. Persoana care se ocupa de copii din cor, autoritara imi amintesc ca ii mustra pe unii copii ca nu vin regulat la pregatire. In clipa aceea , mi s-a parut ciudat, modul ei de a le cere astfel de lucruri. La vremea aceea eram o fire foarte “libera”, faceam numai ce consideram “eu" ca trebuie facut si orice mica constrangere trezea in mine panica resentimente , revolta. Asa ca speriata am luat pe cele doua verisoare, si cand sa plec, dirijorea a venit si m-a luat de mana si m-a rugat sa mai stau ca nu s-a terminat programul de inchinare. Oaw! Asta pentru mine a insmnat tupeu si obraznicei. Si cand mi-a mai spus si “Sora te rog, mai stai” mi-am smuls mana din mana ei si rastit i-am spus “De cand sunt eu sora cu dumneata”? Verisoara mea din cor a mai stat pana la terminarea programului. Eu am asteptat-o afara impreuna cu cealalta verisoara. Ajunse acasa am facut o adevarata lupta impotriva idei de a le lasa parinti acolo, ca e constrangere si eram profund revoltata. Dupa ce m-am intors la Dumnezeu si am devenit copilul Domnului le-am cerut iertare verisoarelor mele pentru atitudinea mea de atunci. Mi-am cerut iertare si Domnului pentru acele moment cum de altfel pentru toata viata mea pacatoasa. Domnul Isus s-o binecuvantze pe acea sora care fara sa stie a prorocit ca eu o sa fiu sora cu ea…

Cat de mult ne iubeste Dumnezeu cat de mult ne-a cauta si cat de multa rabdare si mila a avut de noi niste pacatosi razvratiti…Slava Lui si multumire pentru marea Sa iubire si rabdare…
Cu sinceritate Carmen







"Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica." (Ioan.3:16)