DIN NOU IN PETRILA...DUPA 30 DE ANI... (1)

(Am inceput sa scriu imediat ce am venit din Romania...)

Aoleu…ce somn a dat de mine…In Romania cred ca se doarme tun la ora asta; acolo trebuie sa fie ora 12 noaptea. Jumatate din creierul meu doarme cu voi…jumatate incearca sa faca treaba…printre firimituri de timp, mai trec amintiri din sita vremii…ca uite de aia cad asa mereu…pe ginduri...


Majoritatea stiti ca am vizitat Romania dupa 30 de ani petrecuti in America. Multi mi-au spus ca am sa fiu foarte dezamagita. Dar nu-mi place sa maninc mestecat de altii…ci imi place sa-mi fac impresiile mele dupa ce am vazut ca si Toma si am pipait situatia. Am dorit mult sa merg la Petrila…orasul unde m-am nascut si am crescut - si sa vad eu singura fara martori sau insotitori casa batrina a lui Buna. As putea si acuma sa desenez si sa colorez si sa identific acele locuri din memorie, in amanuntime. Am avut o singura problema insa…in cele din urma…n-am prea avut ce sa identific sau la ce sa ma raportez…

Orasul pe care-l cunosteam atit de bine a fost ras de pe fata pamintului…oameni si locuri…piriuri si vegetatie…si n-am mai recunoscut nimic.

Am coborit la Boli niste serpentine abrupte care mi-au amintit de prima masina a lui tati. Nu mai stiu ce marca era dar stiu ca atunci cind au filmat filmul despre rascoala de la Lupeni din 1912, au imprumutat masina lui…Imi amintesc ca am coborit odata cu el pantele acelea fara frine si fara directie la masina.

Folositi cu incredere va rog imaginatia. Am avut ambitia sa stau linga el pe bancheta. Pe vremea aia taticul meu nu putea face sau zice nimic gresit. Daca taticul meu a zis ca nu-i periculos…eu am stat linga el chiar daca inima mi-era cit un purice de mica. Mami si buna s-au dat jos si au parcurs serpentinele pe picioare…
Asa ca acum, am coborit acele serpentine cu ochii cit cepele si inima ticaind cautind in cutia cu amintiri vechile momente traite cu atitia ani in urma…Undeva pe un drum paralel, parasit, am gasit fosta pravalie de la Boli…cladirea, bineinteles...Singura imagine ce corespundea amintirilor mele. Pe vremea mea acolo era o alimentara.

Am pornit mai departe cautind ceva cunoscut sa ma conectez cumva cu orasul copilariei mele ...Tunelul la a carui bariera asteptau autobuzele cu jumatatile de ora daca nu mai mult, l-am gasit ca pe o gaura mica si comica facuta in dealul impadurit…

Autobuzele mari de altadata care stateau resemnate la bariera au fost inlocuite cu o versiune mai marunta de transport public. Cu atitea masini private, nu cred ca autobuzul se foloseste prea mult…

Primul loc cunoscut de care am dat a fost imediat dupa ce am trecut de tunel…pe stinga...cimitirul. Cu deosebirea ca pe vremuri cimitirul nu ajungea pina la tunel…Si tot acolo erau si mortii - si erau in aceeasi stare ...tihnita.S-au inmultit insa peste masura si numarul celor parcati definitiv…nu numai numarul masinilor ! Portile de fier de la intrarea cimitirului...atit de impunatoare altadata, aratau jalnic. Nici culoarea nu mai era vechea culoare…neagra...severa si distinsa…ci de un albastru ca cerul…cu smaltul crapat de vremi. 

Am cautat cam pe unde credeam ca se afla mormintul lui bunicul Gherasim Botan…mort de mai bine de 65 de ani. O privire generala asupra cimitirului mi-a dezvaluit un haos nemaipomenit. Vegetatia crescuta peste tot pina la briu…probabil ingrijitorul cimitirului era si el parcat la subteran de ceva vreme...Parca si natura vrea sa astupe si sa ascunda pietrele funerale. Cindva mormintul lui statea inalt de-o schioapa si te puteai aseza pe margine sa te odihnesti ca pe un scaunel. Dupa multa cautare insa am dat de piatra de la cap …pamintul de pe deal adus de ploaie la vale, se ridicase peste tot in jurul mormintului si abia mai ramasese o parte din piatra ce-i purta numele la suprafata.

Am cerut o lopata de la un barbat care lucra ceva la un mormint in apropiere. Mi-a raspuns scurt si indiferent…"Nu". I-am repetat intrebarea crezind ca amanuntele vizitei mele dupa 30 de ani…il vor indulci…Mi-a aruncat inca o privire indiferenta cu acelasi raspuns scurt.

Nu eram departe de semnul de intrare in oras…"Bine ati venit - Petrila". Cit de potrivit…mi-am zis…

In toata sinceritatea acuma, intr-o privire retrospectiva, mormintul lui bunicul Gherasim este singurul lucru care nu s-a schimbat in batrinul si afumatul meu oras. L-am gasit insa singur...si l-am lasat in acelasi loc. Cine stie daca vreodata vreunul din noi se va reintoarce sa dea la o parte pamintul ce-l va acoperi in scurt timp. Am reflectat un pic asupra vietii...Daca toata munca si alergarea noastra se rezuma la atit...ce lipsita de sens ar fi viata. Dar asta este doar poarta catre alte lumi. Si cei ce-si pun nadejdea in Dumnezeu, isi schimba doar garderoba...si pasesc in viata vesnica si in Splendoarea Noului Ierusalim.

Am parasit cimitirul din Petrila aruncind o ultima privire pietrei de capatii a bunicului meu pe care nu l-am cunoscut niciodata...Am sa te cunosc intr-o zi ...dincolo...bunicule!