A FOST ODATA...

Cind am plecat in 1980 din Romania…nu m-am gindit ca vor trece 30 de ani pina am sa vin inapoi…De fapt…nu prea m-am gindit decit ca plec. Insa America la care am venit nu era Dallasul …Cind am pasit din avion pe pamintul American nu am stiut o iota de engleza…n-aveam nici o educatie sau o meserie pe care sa o pot folosi. Primul meu job a fost la …curatat case.

Curios lucru ca nici aia n-as fi stiut daca o libaneza bogata nu s-ar fi tinut de mine sa ma duca acasa si sa ma exploateze-tip capitalist. Am invatat cum se spala “bine” pe jos, cum se curata veceurile “luna”…si am admirat felul cum Florence se gospodareste. Am invatat multe de la Florence…Banuiesc ca i-a placut de mine ca m-a recomandat la toate femeile din cercul ei de prieteni, si am reusit sa intru in cele mai bogate case din Bay Area…de la presedintele Aeroportului la Judecatori si proprietari de Companii. Intram in toate aceste case…unele semanau chiar cu Dallasul…doar ca intram pe usa din dos. Asta a fost gloriosul meu inceput in America.

Pe vremea aia eram prea obosita sa mai corespondez mult cu Romania. Ce sa le scriu? Eventual despre noua mea meserie…???Asa ca am rarit-o cu scrisul.

Stiu pe unii emigranti care trimiteau poze. O poza poate fi cit o mie de cuvinte, nu? Mai ales alea in culori. Te puteai aseza intr-un spatiu frumos…linga o casa frumoasa sau o masina …si sa tragi niste poze pe care apoi sa le trimiti in Romania...si sa-i faci praf pe toti! Sa-i lasi cu gura cascata!!! Dar…nu m-am putut acomoda cu gindul asta...n-am imbracat niciodata hainele nimanui si nu m-am dat niciodata drept altcineva…poate sint prea mindra? Am scris o vreme…si poti exploata pentru o perioada amintirile…apoi corespondenta incepe sa lincezeasca…sa-ti fie greu sa explici…sa te complici explicind…si din ce in ce ramin tot mai putine lucruri in comun. Ce sa le mai scriu? Sintem bine, sanatosi?

Cu vremea, am trecut de faza asta, am invatat engleza, am luat un job mai bun, m-am specializat…am ajuns cetatean...si…au trecut anii. Acum, dupa 30 de ani ma aflam in drum sa-mi vizitez din nou rudele. Am imbatrinit si eu …si ei. Unii au avut intre timp copii care la rindul lor au copii. Nici nu stiu cum si ce simt vizavi de aceste rude noi. Sint la aceeasi distanta cu ei cum sint cu stramosii pe care nu i-am cunoscut niciodata. M-am si gindit intr-o zi…daca simt durere si afectiune (sau ce simt?) …vizavi de copiii copiilor, copiilor mei? Sau de bunicul bunicului, bunicului…Sintem o picatura in oceanul imens al umanitatii…simtim un pic cu picatura de linga noi…si cam atit.

Am ajuns la Petrosani si Tusa Jony care ne astepta cu infrigurare, ne-a telefonat si ne-a explicat cum sa ajungem la ea acasa. I-am raspuns cu un aer de superioritate ca…ne-am descurcat si in Istambul…asa ca nu trebuie sa se ingrijoreze ca nu vom gasi blocul ei …doar nu eram prima data in viata in… Petrosani. Si apoi vorbeam doar si romaneste, nu? Gresiiiiiiiiiiiiiiiiit!!! A fost nevoie sa vina cineva dupa noi.

La Jony acasa toata lumea se simte bine. Asta este traditia de cind lumea. Toti trag la ea si stiu ei de ce. Ne-a oferit Jony toate conditiile pe care le-am fi avut in California…plus o mincare gustoasa. Am stat cu ea la taifas pina noaptea tirziu; apoi am tras un pui de somn…ca la mama acasa. A doua zi dimineata, Claudia s-a dus sa vada Castelul de Hunedoara, iar eu urma sa merg sa-mi vad ceva rude la Petrila, Uzina unde a lucrat tati si Mina si Biserica din Petrila pe dinauntru… Acum o sa pun o groaza de poze…sint unii la care nu le place ca pun poze personale pe blog. Ii rog sa ma scuze…si sa dea click sa iasa de pe blog daca ii deranjeaza.

Inca o mica povestioara. Anca, sotia lui Cristi Lugoja, varul meu, a deschis pentru mine Biserica din Petrila. Am intrat inauntru si…din nou, totul era tare schimbat. Nu mai erau scaunele alea mari de lemn unde puteai sa pui pe bancuta din fata Biblia sau cartea de cintari…duse erau sobele alea rotunde uriase in jurul carora tineam repetitiile de cor frecindu-ne miinile inmanusate, cu usile deschise – asteptind sa iasa din biserica fumul gros si negru care iesea inauntru in loc sa mearga pe horn…Am inspectat fiecare coltisor…de la usa linga care stateam proptita cind cintam sus la cor, la balconul refacut acuma. Nelu Bulancea mi-a aratat la balcon sus, o bucata de lemn care era din vechiul lemn al balustradei…prin nu stiu ce miracol supravietuise cariilor…

M-am dus in fata, acolo unde duminica de duminica fara pauza…cintam cel putin o cintare la program. Biserica noastra era tare mica si fratii erau bucurosi sa ne vada participind cu tot ce aveam la program. Fratele Gligor Cristea, pastorul nostru ne-ar fi lasat daca aveam 10 cintari la program, nu una sau doua. Am tras-o pe Adi Bulancea, verisoara mea de mina si m-am asezat pe locul unde cintam altadata…si din memorie am cintat cu ea la doua voci, plingind, o cintare veche ce o cintasem de multe ori acolo…

Sint un strain pe lume si parasit de toti
Si-n cea mai grea-ncercare alerg eu la Christos

Cor:
Am cautat fericirea dar lumea nu mi-a dat
Numai Isus i-Acela ce-n brate m-a luat

Am alergat la oameni sa le cer ajutor
Dar am vazut ca si ei sint niste muritori

Azi nu mai pling o clipa privesc numai in sus
Desi dureri sint multe, ma mingaie Isus

Am plins…mi-am plins toate lacrimile pe care le-am strins si le-am avut pentru acel loc, pentru copilarie si adolescenta…pentru amintiri, pentru oamenii pe care i-am iubit si nu mai sint…pentru timpul trecut, prezent si viitor. Mi-am stors ultima lacrima acolo…Ca pe o carte care a stat deschisa la ultima pagina pentru prea mult timp…pina s-a ingalbenit pagina si s-a decolorat…asa am privit inapoi la amintirile mele dragi …Si atunci si acolo am inchis cartea asta pretioasa si am pus-o in sfirsit in biblioteca inimii cu mare grija. Unii isi incep povestile cu o fraza cu care eu vreau sa inchei…A fost odata…