O SCRISOARE PIERDUTA...SI REGASITA...

Nu stiu cum...din neglijenta mea sau asa a fost sa fie...textul asta nu l-am pus la concurs. L-am citit doar adineuri cind Lia a binevoit sa mi-l trimita din nou...si ce bine a facut ca mi l-a trimis...Este extraordinar faptul ca si atunci cind s-ar parea ca nu avem de dat nimic...sau poate mai ales atunci cind nu avem ce da, dam cel mai mult. Citind textul de mai jos am realizat ca de fapt nu putem darui nimanui un dar mai mare decit acela sa-i spunem, despre Christos. Si ca sa facem acest lucru nu trebuie sa fim avuti, destepti, puternici...nimic deosebit decit sa vrem. O sa vedeti ca un copil, poate sa faca o lucrare pe care un om mare s-ar putea sa nu stie si sa nu poata sau sa nu binevoiasca sa o faca...Dar mai bine sa las povestea Liei sa va spuna ea toate aceste lucruri si chiar si pe deasupra...Am sa las intregul e-mail, pentruca altfel as simti ca ii fur din frumusete...
........................................................................

Draga Rodica, Draga prietena,


Te-am intrebat (de text) doar din si pricina faptului ca nu mai primisem nimic de la tine.
Sper sa fie o incurajare pentru tine si Deb, toate amintirile din sufletul si din viata mea.
DUMNEZEU SA FIE CU VOI !!! Ma rog pt tine si Deb!

Iata si textul care era pentru Concurs :
Pana acum NICIODATA nu m-am gandit sa povestesc cuiva despre binele pe care am incercat, umila, sa-l fac si l-am facut - cat de bine a fost facut, evident Dumnezeu o va decide in Ziua de Apoi.

Dar sa incep povestea mea.

Era prin anul 1984 in septembrie cand abia intrasem la Liceul Industrial din Motru, orasul meu natal. Stateam in curtea scolii in acel "careu" de incepera de an scolar, careu care, inca se mai practica si in scolile din ziua de azi in Bucuresti.

Eram imbracata in uniforma clasica : sarafan si camasa alba, cu o pereche de pantofi din piele maro foarte fina "de Guban" cu doua codite cu funde albe si panglica alba si asteptam cu nerabdare sa intru in scoala, in clasa, sa-mi cunosc dirigintele si colegii.

Dupa discursul directorului, am fost indrumati spre clase. Mama mea, ma condusese doar pana in curtea scolii si apoi am mers singura la clasa, cum dealtfel se intamplase cu toti ceilalti copii.

Spre surprinderea mea, una dintre colegele mele, a urcat la clasa, la bratul mamei ei. La inceput, nu am observat nimic deosebit la ea. S-a asezat in banca, chiar langa mine.

Pe aceasta fata, nu o cunosteam. Pe mama ei, o stiam. Era mama fostului meu coleg de clasa din clasa 1 pana intr-a 8. (Cristi, imi vorbise candva prin clasa a 5-a ca are o sora. Dar, nimic mai mult.) Dirigintele, a impartit manualele , ne-a comunicat orarul, urmand sa plecam acasa. Toti au iesit in mare graba spre usa.

CARMEN zabovea in banca. Am ramas langa ea. I-am intins mana, si am facut cunostinta. Apoi, mama ei , s-a apropiat de ea si a ajutat-o sa iasa din banca. Atunci am vazut. Carmen, nu putea merge singura.

Suferise o operatie pe coloana, si avea nevoie de sprijin pentru orice pas. Am privit-o , am intrat in vorba cu ea, si ne-am indreptat spre oras. Liceul din orasul Motru este plasat chiar spre periferia orasului, asa ca, era ceva de mers pana acasa.

Pe drumul spre casa, singura ingrijorare a mamei lui Carmen, era faptul ca nu avea cine sa o duca si sa o aduca de la scoala. Tot vorbind, am ajuns la blocul lui Carmen care, din fericire, era chiar pe traseul spre casa mea.

Cand am ajuns la usa blocului, inainte de a-mi lua la revedere am facut un gest mare.

I-am promis lui Carmen ca eu o voi duce si o voi aduce de la scoala in fiecare zi, pana cand vom termina liceul.

Imi amintesc ca doamna Mihaila a izbucnit in plans. Apoi m-a imbratisat.

Asa a inceput prietenia mea cu Carmen si ajutorul meu pentru ea. Timp de 4 ani am dus-o si am adus-o de la scoala i-am dus ghozdanul fara sa ma plang vre-o clipa de promisiunea data.

A fost cea mai mare binecuvantare pe care Dumnezeu mi-a dat-o. Pe la sfarsitul clasei a 12-a Carmen, care facea an de an tratamente la Baile Felix, incepuse sa mearga ma binisor fara sa fie sprijinita, dar, fara sa duca vre-o greutate.

In ultimile luni de liceu, o ajutam doar la borduri si la trepte.

In tot acest timp i-am vorbit de Isus. Am terminat liceul si am plecat sa-mi urmez visul Am plecat in Capitala.

La scurt timp, Carmen s-a casatorit cu Grigore si, a nascut un baiat.

In timpul unei vacante din primul meu an de facultate, am vizitat-o si l-am vazut si pe cel mic. Atunci mi-a spus cu lacrimi in ochi ca niciodata nu va uita ce am facut pentru ea.

Viata mea era plina de examene sesiuni, conferinte. A ei , de familie si rutina in grija cresterii copilului. Cand copilul ei implinea 2 ani, ea si sotul ei s-au botezat si l-au urmat pe Hristos.

Mi-a marturisit intr-un telefon ca nu a avut pace, ca tot ceea ce eu i-am spus despre Hristos a prins radacini in inima ei. Ea, i-a vorbit lui Grigore sotul ei despre Hristos, i-a povestit tot ce stia de la mine , si impreuna , au decis sa-l urmeze pe Hristos.

Nu am avut bani, nu am avut nimic special in viata mea dar, am daruit timp de 4 ani, dragoste, energie si speranta in Cuvant. Am ajutat-o pe Carmen si i-am vorbit de Hristos.

Cam asta e cel mai mare bine.

Alte faceri de bine au mai fost si sunt zilnic in viata mea. Dar, niciunul dintre ele nu a fost pe o perioada atat de mare de timp.

Ti-am povestit draga Rodica nu doar de dragul concursului ci de dragul faptului ca am simtit ca este o provocare sa povestesc partea asta din viata mea. E prima oara cand vorbesc despre asta - tu sa te rogi si sa-i ceri lui Dumnezeu indurare sa pot sa mai fac astfel de fapte.

Ma gandeam ca daca in 2003 Rezultatele tratamentelor nu ar fi fost unele bune, si daca as fi murit atunci, partea asta de viata nu as fi apucat sa o povestesc. Important este ca, fapta mea a ramas in familia lui Carmen si in inima mea.

Te imbratisez cu drag.
Liliana Corbu

PS
Poti sa faci ce doresti cu ceea ce ti-am scris.Daca vrei sa spui altora , e ok. ,astfel, pot sa se roage pentru mine.