DIN ACEL MOMENT...

Cu ceva timp in urma, Monica, sotia pastorului m-a intrebat daca stiu exact momentul cind l-am primit pe Domnul Isus in viata mea. M-am gindit si eu mai de multe ori la acest lucru…dar pentru cineva care a deschis ochii in biserica, si care si-a petrecut intreaga viata participind saptaminal la mai toate evenimentele si programele bisericii din care am facut parte…este mai greu sa determini un moment fix in timp. Nu-mi amintesc vreodata sa nu fi fost convinsa de existenta Lui Dumnezeu…sau sa fi pus la indoiala ceva din ce spune Biblia. Nu-mi amintesc sa nu fi stiut de jertfa depusa la Golgota de Domnul Isus pentru mine. Cind abia puteam sa vorbesc am recitat printre suspine, primul meu cuvint de aur..."Isus plingea"...care in versiunea mea suna cam asa..."Sus...gea". La 17 ani m-am botezat. Era pe vremea cind comunistii nu dadeau voie sa se faca botez in biserica, asa ca am fost botezata in casa unui frate intr-o zi de peste saptamina. Sint sigura ca as fi facut-o si mai devreme daca ar fi fost posibil.
Dar a existat totusi un moment care mi-a marcat in mod deosebit existenta mea terestra - si acest moment este momentul cind am crezut din toata inima ca daca Domnul Isus va veni pe norii cerului, ma va lua cu El. Nu pentru meritele mele ci pentruca in dragostea Lui pentru mine a platit pretul pentru pacatele mele.

Vedeti voi… mi-am inceput viata dupa toate regulile clasice, obisnuite unui copil ce creste intr-o casa crestina - apoi m-am casatorit si am asteptat ca viata sa se scurga dupa un plan corect si bine stabilit dinainte . Si de la inceput am avut absolut toate planurile facute – pina la ultimele detalii. Era sa ma casatoresc cu un copil credincios ca si mine care mergea la biserica si sa am cea mai frumoasa familie; si la noi in casa ar fi fost numai dragoste si daca ar fi fost sa avem copii, copiii ar fi fost diciplinati si cuminti si casa mea ar fi fost curata si as fi fost cea mai buna gospodina si cea mai fericita sotie, iar sotul meu ar fi fost vesnic fericit si bun si…sa continui? Cert este ca pe cind fiica mea implinea un an si doua luni, visul meu era facut mici farime…iar eu eram o mamica tinara si …singura. Sotul meu visa un alt vis linga o alta persoana iar eu locuiam la buna cu fetita mea si munceam pentru un salar minim si…abia ma descurcam.

Dupa ce am jelit suficient, si am zacut in deznadejdea mea…dupa ce m-am vaietat citiva ani cit de nedreapta a fost viata cu mine…si am intrebat un milion de intrebari toate incepind cu “de ce”…sau “de ce eu?”…fara sa fi fost convinsa de nici un raspuns pe care mi-l dadea Biblia, pentruca cel mai adesea nu-mi placea raspunsul…am inceput sa caut tot in Biblie solutii . Nu mi-au placut insa solutiile ce le gaseam acolo … si atunci am incercat sa gasesc solutii dincolo de ceea ce stiam ca trebuie pazit cu strictete…solutiile mele.

Momentul acela desosebit- marcat in timp - momentul de care vorbeam la inceput a venit in viata mea dupa ce ignorind ce stiam ca spune Biblia, m-am recasatorit numai ca sa gust din nou …esecul. Dupa ce s-a stins scurtul fitil al fericirilor mele pamintesti- ma gaseam adesea cugetind de una singura la incapatinarea si neascultarea mea…la faptul ca desi stiam ce trebuie sa fac, cu buna stiinta am ignorat Cuvintul Domnului…si...oare ce se va intimpla cu mine? Daca Dumnezeu ma va chema la El, sau daca Ziua Judecatii va sosi, asa pe neasteptate…ce am sa fac? Si gindul asta , la fel de incapatinat ca si altele ce le-am avut ,ma urmarea intr-una. Devenise o obsesie…si ma rugam insistent sa capat un raspuns, o dezlegare…si bineinteles linistea, pacea de care aveam nevoie.

Intr-o noapte, dupa o zi jalnica... am avut un vis asa de puternic care m-a facut sa inteleg in sfirsit ceea ce treaza nu puteam sa realizez. Se facea ca eram inapoi in orasul meu natal…era noapte si cerul era inorat…aproape negru. Parca eram in mijlocul unei multimi de oameni si ne uitam cu totii catre cer - era un freamat intre oameni…o ingrijorare , teroare, intrebari soptite…domnea o stare apasatoare... si deodata s-a deschis cerul si o raza de lumina a sfisiat parca norii si intunericul. Freamatul oamenilor a crescut…vociferau ingroziti si din ce spuneau ei am inteles ca …”Vine Domnul”…”Vine”…Vine”…

Deodata parca mi s-a oprit respiratia si mintea mi s-a oprit in loc si parca m-am analizat si m-am intrebat…"vine, vine…dar eu ce fac?" …Dar pe moment o bucurie neinteleasa mi-a schimbat gindurile astea si m-am auzit strigind…"Vine Domnul Isus…Vine Domnul Isus!!!" . M-am trezit la auzul propriei mele voci si deja sedeam in pat, nu mai eram culcata…si eram bucuroasa foc…Asta era raspunsul pe care-l asteptam...

M-am gindit atunci ca daca il iubesc pe Domnul Isus suficient sa ma pot bucura de venirea Lui, cu siguranta trebuie sa renunt la tortura ingrijorarilor mele. Domnul Isus a murit pentru toate pacatele mele…si ale tale. Tot ce ne ramine de facut este sa-I acceptam oferta Lui…jertfa de la Golgota, pentruca numai prin El putem sa capatam trecere libera dincolo. Acest moment in timp a ramas ca un semn in calendarul meu personal. De atunci nu m-am mai indoit niciodata …si nu pentru valoarea emotionala a acelui moment - care are importanta lui pentru mine - ci pentruca atunci mi s-au luat solzii de pe ochi - si am inteles ca sint a Lui pentru eternitate- si asta nu prin meritele mele personale pe care nu le am ci prin simpla credinta in Isus si jertfa Lui. El este obiectul credintei mele…si acest lucru imi produce o bucurie imensa…pe care n-am pierdut-o de atunci, si nici nu m-am mai indoit de puterea realitatii ce o contine...chiar daca atit de des pe deasupra se misca inca lenesi si infricosatori nori grosi de ingrijorari…chiar daca...