NU SINT DOUA FRUNZE LA FEL...

Karen Culver
traducere de  Rodica Botan

Nu de mult, sotul meu cu care aveam mai bine de 13 ani de casatorie mi-a marturisit ca acum 13 ani a avut un moment inainte de nunta cind nu era sigur daca vrea sa continue si sa se casatoreasca cu mine. Cu o seara inainte de nunta, s-a oprit la hall, unde urma sa fie ceremonia, ca sa lase ceva acolo. Parintii mei erau deja acolo. Mama mea, cunoscuta pentru priceperea si talentul ei la bucatarie, si-a luat asupra ei obligatia de a hrani nici mai mult nici mai putin de 150 de persoane. Cind cel care urma sa imi fie sot a pasit inauntru, l-a gasit pe tata lipit placid de usiorul usii de la intrare, si pe mama alduindu-l si blagoslovindu-l non-stop – fara sa faca pauze de respiratie. Tata statea fara sa spuna un cuvint, in timp ce mama isi flutura lista ei de nemultumiri la adresa lui. Totul era din cauza lui… de la faptul ca era cu un borcan mai putin de castraveti murati pina la faptul ca sunca a fost taiata prea subtire. El sarmanul era vinovat de toate.

Cei care i-au cunoscut pe parintii mei ar putea sa va spuna – casatoria lor a fost un pic …curioasa. Si cu toata sinceritatea, unii ar putea sa spuna ca mama a fost fericita si ca tata …n-a avut noroc. Cum eu sint singurul lor copil, am crescut in aceasta atmosfera si am fost martora acestei relatii peculiare (ciudate). Cind m-am nascut eu, ei erau deja casatoriti de peste douazeci de ani. M-am intrebat mai intotdeauna daca si alte familii traiesc la fel. Si cu trecerea anilor, cu cit ma maturizam, cu atit studiam mai mult aceasta relatie… si cu cit ii studiam mai mult, cu atita ma miram …nu numai cum de s-au casatorit, ci si cum de nu divorteaza cind divortul este atit de obisnuit in zilele noastre, ca schimbatul uleiului la masina.

Cind am fost de 16 ani, mama care era diabetica a devenit foarte bolnava pentru vreo 10 zile. Am venit acasa de la jobul meu part-time (4 ore pe zi de obicei) intr-o dupa amiaza, ca sa-l gasesc pe tata la masa din bucatarie jucind solitar dupa solitar. La fiecare citeva minute se uita la ceas. Nu cinase inca… poate si pentru ca in afara de a face o cafea nu prea era expert la bucatarie. I-am pregatit ceva cald de mincare in timp ce continua sa joace solitar. Telefonul a sunat, asa ca am mers in salon sa raspund.

-Hello, draga mea…
-Hi, mom. Sper ca te simti mai bine decit te-ai simtit azi-dimineata cind te-am vizitat…
-Mult mai bine. Tatal tau mai e acasa sau a plecat?
-N-a plecat - inca-i aici…
-Nu stii daca s-a oprit in drum spre casa sa manince? L-am trimis acasa. Are nevoie sa se odihneasca. Arata tare obosit. I-am spus sa se opreasca in drum si sa isi ia un hamburger sau ceva de mincare. Mincarea de la spital este ingrozitoare. N-are rost sa manince aici… rau destul ca trebuie eu sa maninc. I-am spus sa nu vina inapoi pina dupa ora sase.
-Nu cred ca si-a cumparat nimic de mincare toata ziua; dar i-am facut eu ceva si a mincat.
-Multumesc, dulceata mea. Trebuie sa plec. Vor sa-mi ia ceva singe. Te vad miine dimineata.
M-am reintors in bucatarie sa spal vasele.
-A fost mama… i-am spus ca ai mincat…
Tata s-a uitat la ceas din nou - era ora sase fix.
-Multumesc de cina, draga mea. A fost tot la fel de buna, ca si cind ar fi facut-o mama. Ma duc acuma la spital. Si-a adunat cartile de joc, le-a pus la loc si a plecat.

Mi-am adus aminte de evenimentele acelea care s-au petrecut cu atita timp in urma - nu pentru ca am vazut ceva special in momentul acela, dar pentru ca mama era bolnava si pentru ca tatal meu era asa de ingrijorat.

Cum ma duc cu gindul inapoi, realizez tot mai mult ca relatia parintilor mei era demonstrata de actiunile lor in acele zile grele; ingrijorarea mamei mele pentru tata chiar in momentele cind ea insasi era grav bolnava, si tata numarind minutele pina se putea intoarce sa fie din nou cu ea. Acesti doi oameni au impartasit amindoi mult mai mult decit era vizibil pentru ceilalti din jur. Aceasta intelegere adinca este de nepretuit. Ca nu sint doua relatii la fel. Este ca si cum am compara doua frunze de la acelasi copac. La suprafata, amindoua apar la fel, dar micile diferente sint cele care fac ca fiecare frunza sa fie unica.

Ceea ce parea sa fie o uniune nepotrivita, ciudata pentru tine si pentru mine este perfect obisnuita pentru un anume cuplu. Relatiile sint reprezentate de ceea ce se pune in ele si ceea ce fiecare primeste din ele. Si singurii care pot judeca daca este suficient ceea ce primesc sint cei care sint prinsi in acel legamint. Mai mult decit atit, cred ca dragostea este ceva personal si poate fi cu adevarat masurata doar de persoana careia ii dai dragostea.

Sotul meu mi-a spus ca in acea zi de demult, ziua aceea dinaintea nuntii noastre, cind se intreba - oare in ce se baga casatorindu-se cu mine - si aproape ca a luat-o la fuga... un anumit lucru l-a oprit. Cind s-a ridicat de dupa bar, s-a uitat lung la bietul tata tacut si batut de noroc, pe care mama il batea la cap cu vocea ei puternica strabatind coridoarele… si tata i-a tras cu ochiul.

Dupa aproape 50 de ani de casatorie, tata a murit subit cu vreo 10 ani in urma. Mama a suferit un grav atac de cord, care a lasat-o in carucior la doar doua luni dupa ce tata murise. Mama a mai trait 6 ani inainte de a se duce sa fie cu tata.

N-am nicio indoiala ca imediat dupa ce mama a trecut de portile de sidef si l-a vazut pe tata, pe loc s-o fi apucat sa-l dadaceasca ca nu e tuns cum trebuie sau ca nu si-a calcat pantalonii. Si sint sigura ca tata s-o fi uitat la Sfintul Petru, i-o fi zimbit si i-o fi tras cu ochiul…