O DIMINEATA DE IARNA...

John Edmund Haggai
tradus Rodica Botan
Intr-o dimineata de iarna in 1931, m-am trezit si m-am coborit jos la bucatarie pentru micul dejun - dar am gasit masa goala.

Afara era frig. Cea mai rea furtuna inregistrata pina atunci, si orasul era paralizat. Nu circula nici o masina. Zapada s-a ridicat pina la al doilea etaj pe linga casa noastra si ne-a acoperit toate ferestrele.
-Tati, ce s-a intimplat?...am intrebat.
Eram de 6 ani. Tatal meu mi-a spus cu blindete ca atit lemnele de foc, cit si mincarea din camara s-au terminat. A pus in foc ultima lopata de carbuni. Mama mai avea 8 oz de lapte pentru fratiorul meu. Tom. Dupa aceea – nimic altceva.
-Dar… ce o sa mincam? …am intrebat eu totusi…
-O sa avem timpul de partasie de dimineata prima data, John Edmund, mi-a zis el cu o voce care imi spunea ca nu e timpul sa pun intrebari.

Tatal meu era Pastor. Fiind crestin, fusese alungat de pe meleagurile Syriei. Sosise in Statele Unite ca adolescent, fara sa aiba bani si fara sa cunoasca un cuvint in limba engleza… nimic altceva decit vocatia lui de predicator. A cunoscut greutatile vietii intr-un fel cum putini au cunoscut greutatile. Si cu toate acestea, parintii mei daruiau in mod constant, cel putin 10% din veniturile lor, si nimeni in afara de Dumnezeu nu a stiut vreodata de nevoile lor.
In dimineata aceea, Tata a citit din Scriptura si apoi am ingenuncheat cu totii sa ne rugam. Tata s-a rugat din toata inima pentru familia lui, pentru rudele noastre si prietenii nostri, pentru cei pe care el ii numea “misionarii crucii” si pentru cei din oras care indurau furtuna fara cele necesare – hrana si adapost.

Apoi s-a rugat ceva in genul…”Doamne, Tu stii ca nu mai avem carbuni. Daca este voia Ta, trimite-ne niste carbuni. Daca nu, voia Ta sa se faca - noi iti multumim pentru hainele calduroase si plapume pe pat care sa ne asigure confortul, chiar si fara foc in casa. De asememea Doamne, nu mai avem mincare cu exceptia unei sticle de lapte pentru Thomas. Daca iti este voia, te rog…” Pentru cineva care infrunta frigul si foamea, el se ruga cu o calmitate rara. Nimic nu l-a oprit din a-si termina rugaciunea, nici macar galagia ce se auzea dincolo de usa chiar cu geamurile acoperite si izolate de zapada…

In sfirsit cineva batu cu putere in usa. Vizitatorul a curatat zapada de la fereastra de linga usa si se uita inauntru pe o gaura ce o facuse in zapada…
-Ti-e usa intepenita…zbiera el…Nu pot sa o deschid!!!
Timpul de partasie odata sfarsit, tata a sarit sus. El a tras …si omul de dincolo de usa a impins. Cind in sfirsit usa s-a destepenit si s-a deschis, o groaza de zapada a intrat in casa. Nu am recunoscut cine era acel om, si nici tata nu cred ca l-a recunoscut, pentru ca l-a intrebat politicos…
-Pot sa te ajut cu ceva?
Omul i-a explicat ca el era un fermier care l-a auzit predincind pe tata cu vreo trei ani in urma la Allegan.
-M-am trezit la 4 azi dimineata, spuse el…si n-am putut sa mi te scot din minte. Camioneta eu era blocata in garaj, asa ca am inhamat caii la sanie si am venit.
-Pai atunci, vino inauntru…a mai zis tata. Cu alta ocazie, ar fi adaugat…si ia micul dejun cu noi. Dar bineinteles in ziua aia nu avea cu ce sa-l serveasca.

Omul i-a multumit. Si apoi – spre mirarea noastra – s-a intors la sanie si a smuls o cutie uriasa de acolo. Au trecut mai bine de 60 de ani de atunci si inca imi amintesc cu asa claritate ca si cind s-ar fi petrecut ieri. In cutie era lapte, oua, unt, carne de porc, porumb, piine de casa si o multime de alte lucruri de mincare. Dupa ce ne-a dat mincarea, s-a dus inapoi la sanie si a lasat jos o masura mare de lemne. In sfirsit, dupa ce am luat micul dejun impreuna, omul a insistat de tata sa ia si 10 dolari.

Aproape zilnic ne-a amintit Tata ca Dumnezeu ne poarta de grija. Si experienta mea personala in viata mea de adult a confirmat ca ce spune Psalmul 37 :25 este adevarat. “Am fost tinar si am imbatrinit, dar n-am vazut pe cel neprihanit parasit, nici pe urmasii lui cersindu-si piinea.”