O GRESALA PERFECTA...

Cheryl Walterman Stewart
tradus Rodica Botan

Bunicul Nybakkem iubea viata – in special cind putea sa joace vreo farsa cuiva. Pe vremea aia, cind reusea sa faca cite o asemenea pozna, trupul lui mare tremura de ris in timp ce facea si cite o fata inocenta. Dar in dimineata aia rece despre care va vorbesc, in Downton Chicago, bunicul meu era tare necajit si se simtea ca si cind Dumnezeu i-a jucat lui o farsa de data asta si nu-i pica de loc bine.
Bunicul meu era timplar. In acea zi lucrase sa construiasca niste cutii de lemn mari in care biserica lor punea niste haine care le trimiteau la un orfelinat in China. Pe drum acasa, a bagat mina in buzunar sa isi ia ochelarii, dar ochelarii nicaieri. Si-a amintit ca i-a avut la ochi in dimineata aia, asa ca a intors masina si s-a dus inapoi la biserica. Dar cautarile lui au fost fara succes.
Cind in sfirsit a parcurs in minte tot ce a facut in dimineata respectiva a realizat in sfirsit ce s-a intimplat. Ochelarii i-au alunecat din buzunarul de la piept in vreuna din cutiile de lemn ce le facuse si pe care apoi le-a inchis in cuie…si ochelarii lui noi nouti erau acuma in drum spre China.
Era tocmai in culmea crizei Marii Depresii si bunicul meu avea acasa sase copii. Ochelarii aia erau nou nouti si numai ce ii platise in dimineata aia - douazeci de dolari.
-Nu-i drept…i-a spus el Lui Dumnezeu in timp ce conducea masina frustrat catre casa. Am fost credincios in tot ce am facut si mi-am dat si timpul si banii mei pentru lucrarea Ta si uite ce ai lasat sa mi se intimple…

Citeva luni au trecut insa si directorul orfelinatului din China a venit in vizita in America. El a vrut sa viziteze toate bisericile care au sustinut orfelinatul unde era el director asa ca intr-o Duminica seara a venit sa vorbeasca si celor din biserica unde mergea bunicul meu cu familia lui. Bunicul si familia lui erau pe scaunele lor obisnuite in mica lor Biserica din Chicago…
Misionarul a inceput sa multumeasca Bisericii pentru ajutoare si suport…
-Dar mai mult decit orice, vreau sa va multumesc pentru ochelarii pe care i-ati trimis anul trecut. Vedeti voi, Comunistii numai ce au trecut prin orfelinatul nostru si au distrus tot ce se putea distruge si mi-au spart si mie ochelarii. Eram disperat.
-Chiar daca as fi avut banii sa imi cumpar o alta pereche, nu aveam de unde sa ii cumpar. Peste faptul ca nu vedeam mai nimic, mai aveam si niste dureri de cap ingrozitoare, asa ca impreuna cu intregul grup care lucra pentru orfelinat, ne rugam pentru o rezolvare. Atunci au sosit cutiile de lemn de la voi. Cind personalul orefelinatului a deschis prima cutie, au gasit perechea asta de ochelari …
Misionarul a facut o pauza lunga ca sa lase cuvintele lui sa isi atinga efectul …apoi inca cu o voce mirata, a continuat…
-Dragii mei, cind am pus ochelarii la ochi, au fost ca si cum mi i-as fi comandat special pentru dioptriile mele…si vreau sa va multumesc ca mi i-ati trimis.
Credinciosii din banci l-au ascultat, fericiti pentru acest lucru nemaipomenit de bun, dar in mintea lor confuji stiind ca biserica lor nu trimisese nici o pereche de ochelari in China...
In banca lui insa, bunicul meu statea tacut si lacrimi mari ii curgeau pe obraji…El a inteles ca Marele Timplar, Domnul Isus, l-a folosit pe el, un timplar obisnuit…sa faca impreuna o asa minune…
…………………………………….
Concluzia pe care mi-am luat-o pentru mine…pe viitor sa fiu mai putin mihnita cind sufar pierderi…ca nu stii niciodata de ce se intimpla…