NU LASA DOAMNE SA SE TERMINE ASA… (1)

“Iertarea este forma finala - perfecta a dragostei” Reinhold Niebuhr

de Sue Kidd
(Traducere de Rodica Botan)

Spitalul era neobisnuit de linistit in seara aia rece de ianuarie… tacut si parca incremenit - ca si atmosfera ciudat de linistita dinaintea unei furtuni.

Eram in camera de asistente de la etajul al saptelea - si cind m-am uitat la ceas, arata ora 9 seara…

Mi-am aruncat stetoscopul dupa git si m-am indreptat catre camera 712, ultimul salon de pe coridor. In salonul acesta adusesera un pacient nou, Domnul Williams. Un om singuratic… si care nu daduse nicio informatie despre familia lui.

Cum am intrat in salon, domnul Williams si-a ridicat ochii curiosi sa vada cine intra, dar cind a vazut ca eram numai eu - asistenta medicala - si-a lasat ochii in jos dezamagit. Am asezat stetoscopul pe pieptul lui si am ascultat. Batai de inima puternice, usoare , in ritm egal… Exact ce voiam sa aud. Nicio indicatie ca ar fi suferit un usor atac de inima cu citeva ore in prealabil.

S-a uitat la mine din albul patului unde statea intins…

-Sora… nu vrei sa… Si apoi a ezitat… si lacrimi i-au umplut ochii. Mai incercase odata mai devreme sa ma intrebe ceva… dar se razgindise.

I-am atins mina usor… asteptind sa continue. Si-a sters o lacrima…

-Daca te rog… poti sa o suni pe fata mea? Spune-i ca am avut un atac de cord. Unul mic… Stii… eu locuiesc singur si in afara de ea nu am alta familie… Si cu asta am simtit cum incepe sa respire din ce in ce mai repede… I-am marit doza de oxigen care-i venea in masca de pe nas la noua litri pe minut…

-Bineinteles ca am s-o sun… am raspuns studiindu-i fata. S-a prins de cearceafuri si s-a ridicat in sus, cu fata tensionata de nerabdare... O s-o suni cit poti de repede… cit de repede ai sa poti? Si respira precipitat… din ce in ce mai alert...

-E primul lucru pe care-l voi face… am zis batindu-l pe umeri... Acuma odihneste-te putin!

Am stins lumina. El inchise ochii… niste ochi albastrii si atit de tineri pentru fata unui om de 50 de ani. Salonul 712 era intunecat cu exceptia unei lumini plapinde care venea de sub chiuveta. M-am miscat usor in tacerea umbroasa a salonului trecind pe linga fereastra. Geamurile radiau raceala. Jos in curte plutea o ceata umeda prin parcarea spitalului. Deasupra, nori de zapada tapitau cerul intunecat… m-au trecut niste fiori…

-Sora… mai spuse el… poti sa-mi dai o foaie de hirtie si un creion?. Mi-am bagat mina in buzunarul halatului si am rupt o pagina galbena din carnetelul meu si un pix si le-am asezat pe noptiera de linga patul lui.

-Multumesc… spuse el incet…

Am zimbit si am iesit din salon. M-am dus inapoi la camera noastra de garda si m-am asezat pe unul dintre scaunele ce le avem acolo, din alea pe roti, chiar in fata telefonului. Fiica domnului Williams era inscrisa pe raportul pacientului ca fiind ruda cea mai apropiata. I-am luat numarul de la informatii si am sunat. Mi-a raspuns o voce placuta.

-Janie, sunt Sue Kidd, o sora de la spital. Te sun in legatura cu tatal tau. A fost adus astazi la spital cu un atac de cord… si…

-Nu!!! A zbierat ea la telefon .. ca m-am si speriat… Nu e pe moarte, nu-i asa? Era parca mai mult o rugaminte decit o intrebare…

-Starea lui este stabila deocamdata… am zis eu incercind sa fiu cit se poate de convingatoare… S-a facut tacere la celalalt capat de fir… eu mi-am muscat buzele…

-Sa nu il lasati sa moara!… continua ea… si vocea ii era atit de jalnica, incat imi tremura mina in care tineam telefonul.

-Noi ii acordam serviciile cele mai bune… am continuat…

-Da… cred… dar nu ma intelegi… zise ea rugatoare din nou… N-am mai vorbit cu tatal meu de aproape un an. Am avut o cearta teribila cind am implinit 21 de ani, despre prietenul meu… Am iesit furioasa pe usa… si nu m-am mai reintors de atunci. De atitea luni de zile de cind am tot vrut sa ma duc sa-mi cer iertare… si inca n-am facut-o... ca ultimele cuvinte pe care i le-am spus la plecare au fost… ”Te urasc!!!”

Vocea i s-a pierdut si am auzit doar hohotele ei de plins… in agonia ce o cuprinsese. Am stat si eu tacuta ascultind, si lacrimile imi ardeau ochii. Un tata si o fiica… pierduti unul pentru altul. Apoi mi-am amintit de propriul meu tata… la multe mile departare… Ce mult era de cind i-am spus si eu tatalui meu… ”te iubesc”…

Va urma…
PARTEA A DOUA: da un click pe linkul asta... http://rodicabotan.blogspot.com/2011/01/nu-lasa-doamne-sa-se-termine-asa-2.html