Rodica Botan
(Este o poveste mai veche... dar pe care mi-o reamintesc mereu cu placere. Imi aminteste povestea asta ca ceea ce da frumusete unui om este bunatatea lui. Imi aminteste ca ceea ce apreciaza Dumnezeu - noi nu avem voie sa dispretuim; imi aminteste ca omul vede ce este afara, dar Dumnezeu cunoaste inima... imi mai aminteste ca inima mea si inteligenta mea ma pot duce in eroare. Povestea asta ma invata sa nu judec dupa aparente - si inca multe alte lucruri... Daca cititi povestea de mai jos, imi veti da dreptate. Si apoi... este una dintre povestirile mele preferate... ingaduiti-ma!... )
Casa noastra era peste drum de intrarea in clinica Spitalului John Hopkins din Baltimore. Noi locuiam la parter, iar primul etaj il inchiriam mereu la pacientii care nu locuiau in oras si trebuiau sa ramina mai mult timp in Baltimore pentru tratament.
Intr-o seara de vara pregateam cina, cind aud o bataie in usa, deschid si dau de un om tare, tare urit. Mi-am zis eu… "Nu-i mai inalt decit baietelul meu de 8 ani" si l-am masurat lung cu privirea de sus si pina jos pe acest om marunt, cu o infatisare atit de ciudata.
Mi-a mai spus ca de la prinz tot cauta dupa o camera sa inchirieze, dar fara succes. "Nimeni nu are o camera libera… Cred ca din cauza fetei mele", a mai zis omul." Stiu ca arat teribil, dar doctorul mi-a spus ca, poate, cu inca putin tratament…"
Am ezitat pentru un moment, dar cuvintele urmatoare m-au convins… "As putea sa dorm chiar si aici afara pe prispa, pe scaunul asta. Autobuzul meu pleaca devreme dimineata."
I-am spus insa ca o sa-i gasim un pat sa doarma, dar sa astepte putin si sa se odihneasca pina termin cina. M-am dus inapoi in casa si am terminat cina, si cind am fost gata cu mincarea, l-am poftit si pe el la masa. "Nu, multumesc", mi-a raspuns el, "am mincat deja"… si mi-a aratat o punga maronie...
Mi-am spalat vasele si m-am pus pe prispa in fata casei, sa stau un pic de vorba cu el. Nu mi-a trebuit mult sa realizez ca omul asta avea o inima uriasa inghesuita intr-un corp marunt. Mi-a spus ca el este pescar de meserie si ca o intretine pe fiica lui, care are cinci copii si un sot care nu putea munci din pricina unui accident care-l lasase invalid.
Si nu mi-a spus asta ca sa se vaite… de fapt fiecare fraza era inceputa cu laude la adresa lui Dumnezeu care il binecuvinta asa de mult. Era multumit ca desi era bolnav cu un fel de cancer de piele, boala lui nu era dureroasa… si Ii multumea lui Dumnezeu pentru ca-l ajuta inca sa isi intretina familia.
Cind veni timpul de mers la culcare, am pus un pat de campanie in camera copiilor mei pentru el. Cind m-am trezit de dimineata, asternutul era deja frumos impaturit si omul nostru astepta pe prispa.
A refuzat sa ia micul dejun, dar inainte de a pleca la autobuz, cu greutate, parca ar fi cerut o favoare uriasa, m-a intrebat daca poate veni pentru urmatorul tratament sa stea tot la noi. "N-am sa va deranjez deloc'', mai zise el… "pot dormi afara pe prispa". A facut o mica pauza, dupa care a mai zis… "Copiii tai m-au facut sa ma simt asa de bine!... Oamenii mari sint deranjati cind imi vad fata, dar pe copiii tai vad ca nu-i deranjeaza". I-am spus ca il vom primi din nou cu placere.
Pentru urmatorul tratament, a venit un pic inainte de ora sapte dimineata. Ne-a adus ca dar un peste urias si cele mai mari si frumoase stridii pe care le vazusem vreodata. Mi-a spus ca le-a pescuit in dimineata aia, ca sa ni le aduca proaspete. Stiind ca a luat autobuzul dimineata la 4 mi-am facut in gind socoteala cit de dimineata s-a sculat, ca sa pescuiasca pentru noi…
In anii ce au urmat, a venit mereu sa stea la noi cind venea la tratament, si nu a fost o data sa vina cu mina goala, fara sa ne aduca peste proaspat sau verdeturi din propria lui gradina.
Alta data am primit pachete la posta… totdeauna aduse special: peste, stridii, spanac proaspat… ori alte legume, cu minutiozitate spalate si aranjate. Ca sa ni le trimita, trebuia sa mearga pe jos nu mai putin de trei mile… iar stiind cit de sarac era, facea ca darurile lui sa fie si mai valoroase…
Cind primeam aceste daruri, imi mai aminteam si de comentariile vecinei mele cind l-a vazut plecind de la noi in prima dimineata… "L-ai tinut la tine peste noapte pe omul ala ingrozitor? Eu l-am alungat. Poti sa-ti pierzi chiriasii daca gazduiesti oameni ca el".
Si poate e adevarat ca am pierdut niste chiriasi de citeva ori din cauza lui. Dar… oh, numai daca ar fi putut ei sa-l cunoasca cu adevarat, propriile lor boli li s-ar fi parut mai usor de indurat. Stiu ca familia mea s-a simtit totdeauna onorata si binecuvintata sa-l fi cunoscut. De la el am invatat sa acceptam si cele rele fara sa cirtim, si cele bune cu multumiri lui Dumnezeu.
Nu demult am vizitat o prietena care avea o mica sera. Si cum imi arata toate florile ei, ne-am indreptat catre una care era mult mai frumoasa decit toate celelalte pecare le vazusem acolo… o crizantema galbena, ca o explozie de flori minunate… Spre surprinderea mea, prietena mea o pusese intr-o galeata ciobita si ruginita. M-am gindit in sinea mea… "daca asta ar fi fost a mea, o puneam in cel mai frumos ghiveci de flori".
Prietena mea insa m-a facut sa-mi schimb atitudinea. "N-am mai avut ghivece", mi-a zis ea, "si stiind cit o sa fie de frumoasa, m-am gindit ca n-o sa se supere sa stea in galeata asta ruginita, pina o sa o plantez in gradina…"
Cred ca s-o fi intrebat de ce rid cu atita placere… dar eu imi imaginam scena care s-a petrecut in cer… si cum Dumnezeu poate o fi zis cind a trebuit sa trimita sufletul acestui pescar sa se nasca pe planeta noastra… "Un suflet asa nobil... n-o sa se supere sa inceapa viata in corpul asta asa de mic"…
Toate astea s-au petrecut cu mult timp in urma… si imi imaginez cum in gradina lui Dumnezeu, acel suflet minunat o fi crescut deja inalt si frumos…
Dumnezeu nu Se uita la lucrurile la care ne uitam noi. Oamenii se uita la omul dinafara, dar Dumnezeu ne cunoaste inima.
1 comment:
Da,ai dreptate ,am mai cetit-o si am lacrimat si atunci si acum. Ce mare si intelept Dumnezeu avem .El sa aiba mila sa intareasca in noi bunatatea Lui.
Post a Comment