CE CER... CIND CER BINECUVINTARI...

“Binecuvintarile noastre reale ne apar adesea sub forma unor dureri, pierderi si dezamagiri, dar daca avem rabdare, le vom vedea curind in adevarata lor forma.”
– Joseph Addison
…………..

Gindurile aduc alte ginduri. Si azi dimineata, cind am citit afirmatia de mai sus, m-am izbit de aceasta realitate – imposibil de ignorat atunci cind ne uitam un pic in urma la viata noastra. Doar ca sintem tare uituci… ca evreii. Uitam de la mina pina la gura de cite binecuvintari am avut parte in viata si cite dintre ele s-au nascut chiar din inima unor tragedii.

E mai usor parca sa ne uitam la altii si sa analizam. Parca pentru asta a fost scrisa Biblia.
In cazul meu, de cind am devenit parinte, prioritatile vietii s-au schimbat drastic. Ma doare cind ii doare pe copiii mei si zimbesc cind zimbesc ei… si sufar uneori si cu treaba, si fara treaba. Nu-i deloc rara ideea ca mai orice parinte ar lua suferinta copilului ca sa o poarte - si nu ma refer acuma la copilasii micuti - ma gindesc la copilasi mai putin dragalasi – la cei de 20, 30, 40 de ani… si poate si mai “mititei”…

In ideea ca El, Domnul, le stie pe toate si ca ar trebui sa-I cautam Fata Lui… nu sa ne desertam problemele si nemultumirile de fiecare data, m-am dus cu gindul la batrinul Avraam, pornit sa-l aduca jertfa pe Isaac – numai si numai pentru ca Domnul i-a spus sa faca acest sacrificiu. Doar stiu pasajul asta de cind eram copil si ma intreb acuma: daca Domnul le-ar fi cerut parintilor mei un asemenea sacrificiu… eu cum as fi reactionat? In niciun caz nu cred ca as fi carat lemnele – ba mai mult, ar fi trebuit sa ma lege de lemne si sa ma care careva… Si inainte sa ma puna pe altar, as fi facut asa un taraboi, ca Domnul n-ar fi putut accepta jertfa cu siguranta. Pentru ca jertfele trebuiau sa fie fara cusur… si pina in virful muntelui as mai fi dezvoltat ceva cusururi in plus, pe linga cele pe care le aveam deja.

Dar ca parinte vreau sa incerc sa il inteleg pe Avraam. Cum a judecat el? Cum si-a pus simtamintele in ordine, ca sa fie ascultator de Dumnezeu? Noi nu putem accepta ca odraslele noastre sa treaca prin greutatile vietii, prin boli sau alte situatii… Sintem mereu in Fata Domnului, cersind pentru ei ba una, ba alta.

Lui Avraam, Domnul ii spune sa il trimita de-acasa pe Ismael… si Avraam il trimite de-acasa. Ii mai spune sa-l jertfeasca pe Isaac, si batrinul Avraam o ia pe munte in sus… fara sa mai puna intrebari, fara sa ceara detalii, fara sa vrea sa afle motivele…

Unde sintem noi, oamenii lumii moderne – echipati cu informatii si carti de tot felul care sa ne explice inexplicabilul – unde sint parintii zilelor noastre in comparatie cu aceasta scena? Eu stiu unde sint… si parca sint intepenita locului. Cum sa creasca copiii nostri si sa se maturizeze in fata Domnului cind nici noi nu sintem crescuti suficient? Cind sintem inca asa de imaturi in credinta? Cind inca ne hranim cu sticla cu lapte? Ce le-or fi spus martirii de odinioara copiilor lor? Cei care mureau impreuna cu copiii in arenele romane? Am atitea intrebari si niciun raspuns… poate pentru ca raspunsul trebuie sa-l gasesc singura? Poate pentru ca stiu raspunsul, dar nu vreau sa-l stiu? Sau poate pentru ca cer intruna binecuvintari fara sa inteleg ca ele se nasc in durere, pierderi, dezamagiri?