HAPPY VALENTINE...

Când am ajuns acolo, ea îi încheia lui nasturii la haină. Atentă să nu strice ordinea lucrurilor, cu o subţire cută între sprâncene şi cu o umbră ce abia se schiţa în lumina plăcută a ochilor ei, închidea, rând pe rând, nasture după nasture. El nu-şi putea mişca aproape deloc mâinile. I-am urmărit mişcările femeii şi am ridicat apoi ochii spre privirea bărbatului. Se uita spre ea, mica şi fragila fiinţă din faţa lui, dar nu-i putea vorbi. Nici măcar cu mâinile n-o putea îmbrăţişa ori ajuta. Nu se putea apleca. Îşi târa extrem de greu picioarele după el, de parcă rămâneau mereu în urma sa. I-am surprins privirea îndreptată spre creştetul femeii din faţa lui – era o privire umedă, tristă, dar era vie. Sclipea. A părere de rău îmbinată cu iubire. Se uita la “femeia lui” care îi închidea, simplu, nasturii. Ea era frumoasă – subţire ca o trestie, cu părul alb nins de vreme şi cu un număr de blânde cute pe faţă, dar cu chipul luminos şi mâini cu degete subţiri ce încheiau nasturi ca într-un dans al iubirii numai de ei doi ştiut. Era gata. Erau pregătiţi de plecare. L-a luat de braţul aproape inert şi, preţ de câteva secunde, şi-a odihnit capul pe umărul lui altădată, dar şi acum, ocrotitor. Le-am urmărit paşii pe holul îngust… Ea se pliase deja pe ritmul lui. Nu o lua nici măcar cu un pas înainte. Îşi reglase paşii după ai lui, precum odinioară, în tinereţe, în ritmul armonios al leagănului lor de dragoste. Nu exista alt loc în lume unde ea şi-ar fi dorit să fie în acel moment – decât lângă acel umăr.


Cititi intreg articolul pe blogul lui Oana mea...
http://convietuire.wordpress.com/2011/05/05/dragoste-ori-datorie/