AR TREBUI SA ADUN SCOICI...

(Scris in 06/27/2011)
Viata evreilor care au iesit din Egipt cred ca poate ilustra destul de bine viata fiecarui credincios care odata iesit din robia pacatului intra in viata plina de aventuri a credinciosului. Daca cineva isi imagineaza ca viata unui credincios seamana cu aceea a unui calugar budist care sta si mediteaza toata ziua si seara iese sa caute blidul de mincare… se insala.

Aseara inainte de culcare am calatorit un pic in lumea amintirilor. Si pe unde am umblat si prin ce am trecut L-am gasit peste tot pe Dumnezeu mereu prezent, mereu la lucru, mereu scotindu-ma dintr-o situatie sau alta.. El m-a trecut biruitoare prin atitea lucruri in viata si uitindu-ma la victoriile din trecut ar trebui sa am o pozitie plina de incredere si mult curaj - nu conteaza care este peisajul pe unde trec astazi... El care a fost credincios in trecut… poate sa fie si in viitor.

In curind Deb va avea inca o operatie… si cred ca daca as avea-o eu n-as fi mai ingrijorata decit sint. Ceea ce scriu aici imi spun mie - si daca cineva poate beneficia de gindurile mele - sinteti bineveniti sa le imprumutati.

Asadar… imi imaginam aseara ca sint in grupul de evrei care au fugit de la egipteni ca sa nu mai fie sclavi si care trec acum prin Marea Rosie; si ma uit uimita la fetele pestilor uriasi care isi scot nasul din cind in cind din zidul de apa care strajuieste pirtia facuta de toiagul lui Moise prin mijlocul marii. Sandalele mi se afunda in mil si calc pe stele de mare si alte dihanii de care n-am stiut ca exista. Am adunat in poala hainei citeva scoici uriase… Un miros puternic de alge imi izbeste simturile… si un zgomot pe care nu pot sa-l descriu - facut de apele ce vin si se rup in valuri uriase si se opresc in malul imaginar – in zidul de neclintit al Voii lui Dumnezeu in actiune. Ma uit in sus si genunchii imi tremura. Cu adevarat ceva nemaipomenit se intimpla si ochii mei sint martori la maretia lui Dumnezeu. Oare voi mai suferi vreodata de necredinta dupa ce voi iesi de aici? Dar nu sfirsesc bine gindul cind ma apuca ingrijorarea… Dar daca… dar daca se impreuna marea si nu apuc sa trec… si o iau la fuga cu bocceaua in spate si scoicile din poala zanganind…

Marea asta este destul de lata… Port un dialog cu mintea mea… si pun intrebari, si tot eu imi dau raspunsuri… Un rac bezmetic imi taie calea. Sa nu ma prinda de sandala… strig la persoana din fata mea… dar de zgomot nu ma aude… Fiecare este grabit sa iasa din mijlocul marii… desi prezenta lui Dumnezeu este atit de puternica, incit fiecare picatura de apa raspunde ascultatoare la voia Lui…

Poate… poate nu sintem niciodata mai aproape si mai vegheati de Domnul ca atunci cind trecem prin situatii… cind ochiul Lui ne pazeste, cind prezenta Lui ingheata apele sa nu ne inghita… De ce ma grabesc? De ce ma tem? De ce nu adun scoici ca sa le tin de amintire?
.....................
 Am citit cele de mai sus... sunt aproape 6 ani de-atunci si alte operatii si necazuri au urmat. Pe 28 martie... in doua zile de acum, Deb merge la Stanford pentru inca o vizita la alti specialisti. Am hotarit sa traiesc prin credinta si sa nu imi las emotiile sa imi dicteze viata. Ma-ncred in El... pur si simplu. In Dumnezeul care poate face minuni. Avem nevoie de inca o minune. Avem nevoie de rugaciuni - si daca va indeamna inima, va rog si va multumesc daca o aduceti pe Deb in fata tronului de Har si de Indurare a Celui care ne-a intocmit intr-un loc tainic si care ne cunoaste toate secretele vietii si fiecare celula din trup.
     In armonie cu credinta ce o cer si o doresc, Ii multumesc Domnului pentru izbinda din 28 martie 2017.