M-AM OPRIT O CLIPA SA MA UIT IN URMA...

     

     Sint ani multi de-atunci… greu de numarat. Si mi-amintesc ca una dintre placerile vacantei de vara era mersul dupa bureti cu Buna, Flavius si Ninel… Buna trebuie sa fi avut virsta pe care o am eu acuma. Se purta Buna mea de cind mi-o amintesc …cu batic in cap si rochii facute de ea acasa; majoritatea de stamba, lungi peste genunchi si cu mineci lungi si buzunare – totdeauna avea buzunare pentru batista… si avea tinuta aia de femeie batrina… Trebuie sa recunosc ca, in ciuda hainelor ce le port, a faptului ca de cind am vazut primele fire albe le-am ascuns sub o culoare foarte naturala (care se schimba tot la citeva luni)… a faptului ca nu stiu daca mai sint in posesia vreunei naframe… nu am energia ce o avea Buna la virsta mea.

     Mi-amintesc cum de fiecare data Buna lua de la pornire o bita “la mina”, cum zicea ea – sa aiba cu ce se apara de ciinii ciobanesti daca cumva dam de ei pe undeva… si urca cit urca – carind de obicei toata mincarea si apa pentru noi toti… si apoi se oprea si privea in urma. De pe deal o vreme puteam vedea orasul lasat in urma. Ce dor ma apuca citeodata de excursiile alea. Dar cite alte momente n-am lasat in urma oare – cite momente pe care am dori sa le mai retraim odata… Comoara de amintiri si lectii de viata – din a carei intelepciune inca ne mai hranim din cind in cind.

     Nimic deosebit in povestea de mai sus. In mintea mea insa a ramas fata zimbitoare a lui Buna cind se intorcea si privea in urma… si chiar daca nu urc nici un deal si nu ma mai duc la padure dupa bureti, ma opresc din cind in cind si ma uit in urma cum facea Buna. Ma uit in urma la viata… si cred ca si voi faceti la fel. O parte mare din viata mi-am petrecut-o la lucru - asa a fost situatia ca a trebuit sa-mi cistig piinea cea de toate zilele. Dar cind ma uit in urma, nu vad nici macar o secunda din timpul petrecut la lucru desi mi-a luat asa o mare parte din viata. Ce vad sint momentele petrecute cu parintii, fratii, copiii mei- fratii din biserica… prietenii.  

     Cu tristete ma uit cum viata asta moderna ne fura cel mai pretios lucru pe care il avem – si pe care il putem da celor pe care-i iubim. Timpul nostru. Nu cred ca este surpriza pentru nimeni faptul ca unele familii nici nu mai iau cel putin o masa impreuna; fiecare membru al familiei are un program diferit de al celorlalti si nu se pot armoniza nici macar sa ia masa de seara impreuna. In Romania multe familii sint despartite; un parinte sau chiar amindoi lucreaza prin Europa - copiii la bunici sau la alte rude - altii chiar singuri. Ma intreb ce amintiri au acesti copii – ce lectii de viata invata…?

    

Mi-amintesc de o familie tinara pe care am cunoscut-o cu multi ani in urma. Venisera in America in vizita amindoi si au ramas aici . Aveau 5 copii in Romania si sperau ca in timp sa ii aduca aici. Au trecut ani si ani… in care nu si-au putut clarifica situatia. In cele din urma au mai avut inca o fetita – in speranta ca avind un copil nascut aici sa-i ajute - dar nici acest lucru nu i-a ajutat sa devina cetateni americani. Primeau din cind in cind cite o pelicula de film cu copiii. Imi amintesc una pe care am vazut-o…si unde fetita cea mai mica se legana singura si cinta…”nani, nani, puiul mamii…” Ma apucase pe mine jalea, daramite pe mama ei. In cele din urma, oamenii s-au despartit si ei… pe copii, nu i-au adus, nici nu s-au dus sa ii vada. N-au facut-o de teama ca nu s-or mai putea intoarce… Ma intreb cum se uita oamenii astia inapoi in viata… dar copiii lor?!

     Ma gindesc ca unii dintre cei care citesc rindurile ce le scriu sint destul de tineri si mai au timp sa creeze memorii pentru copiii lor acuma… si pentru ei scriu. Nu va ingrijorati ca nu aveti ce sa le dati, atita timp cit au ce minca si unde dormi… ca in afara de necesitatile vietii, cel mai pretios lucru pe care il puteti oferi este timpul vostru. Ca va veni o vreme cind va veti opri undeva …poate cu o cirja in mina, si va veti uita inapoi. As vrea sa cred ca veti aduna suficiente amintiri placate, ca sa puteti zimbi de fiecare data… ca la o socoteala mai serioasa… nimic din ce am agonisit nu face doi bani.