26 May 2015

DACA SUPRAVIETUIESTI, SA STII CA TE IUBESC...





O poveste adevarata - despre sacrificiul unei mame in timpul cutremurului din Japonia.


Dupa cutremur, cind echipele de salvare au inceput sa caute printre ruine dupa supravietuitori, au ajuns la casa unei tinere femei, si printre crapaturile casei darimate i-au vazut corpul. Pozitia ei insa era cam ciudata, ca era parca ingenuncheata pentru rugaciune; corpul era inclinat inainte - miinile parca erau suport pentru un obiect. In cadere, acoperisul i-a zdrobit spatele si capul.


Intimpinand atitea dificultati pentru a o scoate de acolo, comandantul operatiunii de salvare isi intinse totusi mina printr-o crapatura ingusta, ca sa o atinga. Spera ca femeia sa mai fie in viata. Dar corpul rece si teapan l-a convins ca femeia murise.


Impreuna cu ceilalti membri din echipa lui s-au departat de casa femeii indreptindu-se spre o alta cladire ca sa caute dupa supravietuitori acolo. Dar ceva parca l-a atras inapoi, ca sa se mai uite o data. Din nou a ingenuncheat linga crapatura aceea ingusta pe unde vazuse femeia si a intins mina sa caute in spatiul de sub corpul femeii. Dintr-odata a scos un tipat …

-Un copil!… Am gasit un copil!…

Cu totii au inceput sa lucreze impreuna sa inlature gramezile de materiale si obiecte din jurul corpului acestei femei. Un baietel de 3 luni, infasat intr-o paturica cu floricele, era inca sub corpul neinsufletit al mamei lui. Era clar ca femeia facuse un ultim efort si un ultim sacrificiu ca sa-si salveze fiul. Cind casa a inceput sa se naruie, ea si-a adapostit copilul cu propriul ei corp. Baietelul inca dormea cind echipa de salvare l-a scos de acolo. Un doctor a venit si l-a examinat. Cind i-au deschis paturica, au gasit un telefon celular. El avea scris in el un mesaj. Mesajul spunea…”Daca ai sa supravietuiesti, sa stii ca te iubesc”. Cei prezenti si-au dat unul altuia celularul ca sa citeasca mesajul. Toti cei care au citit mesajul aveau lacrimi in ochi… ”Daca supravietuiesti, sa stii ca te iubesc”… asa este dragostea unei mame…

8 comments:

elena marin-alexe said...

M-ai emotionat pana la lacrimi Rodica.Extraordinara dragostea mamei!

carmen bogdan said...

Mi-au dat lacrimile ....si nu gasesc cuvinte potrivite....

b.d. said...

Rodica, povestea este emotionanta, dar, scuze, nu mi se pare 100% adevarata...

Stim cu toti ce inseamna un cutremur, nu-si anunta venirea cu surle si trambite, inainte.
De-ar fi fost asa, multi ar mai fi fost in viata :(
Sunt convinsa ca aceasta mama, primul ei gand a fost sa-si ocroteasca pruncul.
Dar, daca ne punem putin logica in functiune, nu a mai fost timp sa scrie mesaj pe telefon si inca sa il puna in paturica copilului.
Un cutremur (si inca unul de asa intensitate cum a fost acolo), nu lasa decat cateva secunde de gandire logica.
Nu este timp decat de a cauta cat mai urgent un punct de salvare, nu de scris mesaje...

De faptul ca si-a ocrotit copilul chiar cu pretul vietii ei, sunt sigura. Si pt asta, nu pot sa am decat respect.

Rodica Botan said...

Elena...ce nu face o mama?

Rodica Botan said...

Carmen, asa am simtit si eu...

Rodica Botan said...

b.d.
Am tradus povestea...si nu m-am gindit ca nu poate fi adevarata ca nu stii niciodata intreaga poveste. Poatre a avut timp sa scrie mesajul Omul nu moare imediat...cine stie...O fi avut spatiu sa scrie...dar a stiut ca e pe moarte...Cutremurele astea pun oamenii in tot felul de situatii ciudate...
Dar nu pot baga mina in foc ca n-am fost acolo. Pot insa sa spun, fiind si eu mama si bunicam ca mamele au spirit jertitor in ele...si asta conteaza. Ma bucur sa te vad din nou pe-aci...

b.d. said...

Rodica, mi-am imaginat ca tu doar ai tradus, nu vin cu pretentii la tine.
Eu doar ma gandeam ca pozitia in care-a fost gasita femeia, si starea ei, (cu capul zdrobit), nu cred ca i-a mai oferit posibilitatea de a mai face altceva in afara de a-si acoperi cu propriul trup, copilul...
Nu este pt prima oara cand media infloreste o poveste...

Si, stiu si eu ce inseamna a fi mama, si bunica :)

Eu sunt mereu aici, dar nu prea intervin ;)
Iti citesc blogul zilnic...

Rodica Botan said...

b.d. n-as vrea sa folosesc cuvinte mari si complimente ieftine...dar m-am bucurat sincer sa stiu ca treci pe blogul meu din cind in cind. Si imi place si sa-ti citesc gindurile...e ca si cind as bea dintr-o fintina curata. Zilele astea absolut totul este poluat...