Sintem niste insule intr-un ocean de disperare…sau ar trebui sa fim. Ca si cetatile de scapare la everei in vechime; locuri unde oamenii sa gaseasca adapost si raspuns la grijile si temerile lor si alin si speranta. Si noi sintem adesea mai disperati decit ei…
Imi place de Iona ca este incapatinat…asta imi da sperante. Daca ar fi fost un om corect si cu mersul drept care sa nu se abata nici la drepata si nici la stinga n-as fi avut curajul sa cred ca putem umbla cu incaltarile lui prin Ninivele zilelor noastre…dar Iona a fost ca si noi…a vrut totul pentru el si nimic pentru altii…c-asa i-a picat lui bine si nici macar nu se scuza in fata Lui Dumnezeu. Si asa sintem si noi citeodata…sa piara lumea intreaga doar eu si ai mei sa raminem…ce mai, scapam si de poluare …si de aglomeratie…
Stau si eu sub cucuta mea…stau la umbra. N-am chef sa ma duc sa spun oamenilor in ce pericol sint…sint prea obosita – mai bine dorm putin…sa ma mai odihnesc oleaca…Pina la urma …de ce sa ma duc eu? Sa mearga altii…care-s platiti pentru asta…ca de-aia-s pastori si preoti, nu? E oricum prea cald si mie nu-mi face bine temperatura asta…mi-a recomandat doctorul sa nu ma stresez si sa nu stau prea mult la soare … sa stau la umbra…
Si binecuvinteaza Doamne cucuta asta la umbra careia stau …sa creasca si mai mare sa ma acopere bine…
No comments:
Post a Comment