Am crezut o vreme ca era obiceiul prin partile alea sa se imparta averea inainte de a deceda parintele - dar am aflat ca nici vorba de asa ceva - dimpotriva. Atit ca asezare geografica, cit si ca moment in istorie, parintii aveau mai mult control asupra proprietatilor lor si mai mult respect de la mostenitori pe vremea patriarhilor, decit au parintii din zilele noastre.
Ce m-a siciit pe mine intotdeauna a fost faptul ca tatal asta i-a facut fiului lui cel mic cheful… si a impartit munca si agoniseala lui de o viata si i-a dat-o acestui copil obraznic. Puteti sa ziceti ca n-a fost obraznic? Eu m-as fi gindit in locul lui…
-Pai asta abia asteapta sa dau ortul popii… las', dragutule, ca-ti dau eu o avere de o sa te manince spinarea…
De ce i-o fi dat tata averea? Cred ca trebuie sa treci un pic prin viata si sa ai un pic de experienta, ca altfel nu poti sa intelegi in ruptul capului asa o anomalie… ca nu face sens oricum ai intoarce-o. Dar… daca traiesti lung destul sa ai ceva experienta, stii précis de ce i-a dat si de ce l-a si lasat sa plece fara sa comenteze si fara sa-l “abuzeze” cu sfaturile pina al mic isi intoarce ochii pe dos de plictiseala si fara sa se lamenteze ca nu-l asculta nepricopsitul si emancipatul lui june.
Tata n-a fost baiat prost… numai ca trebuie sa inveti mai intii din ceva experienta ca sa-l intelegi. Ca Tata stia precis ca nu ajungi la capat cu copiii astia crescuti pe puf daca nu-i lasi sa dea in viata si de necaz. Cearca si scoate-i din toate prostiile si problemele in care se baga si o sa vezi ca prostiile si problemele se inmultesc, si aroganta lor creste, si dependenta lor de finantele tale ramine, in timp ce independenta de tine si de tot ce crezi tu pretios si valoros in viata sporeste. Dar ia lasa-i sa dea de greu si sa sufere un pic - si n-o sa va vina sa credeti ochilor cum se desteapta si se pricopsesc cu intelepciune de toate felurile. O si gugalesc daca trebuie.
Numai ca nu-i usor sa stai cu ochii in zare si sa astepti cu miinile incrucisate. Ba pot zice ca dupa ce duci o viata in care te-a dus mintea si ti-au folosit bratele sa rezolvi tot ce trebuia rezolvat, iti vine peste mina sa stai si sa astepti sa-ti vina inapoi odrasla pocaita - mai ales ca daca stii povestea fiului risipitor, stii exact si in ce stare o sa apara la orizont…
Si daca n-am invatat rabdarea pina la virsta asta, experienta asta facuta la drumul mare, stind cu ochii crucis in asteptare... o sa ne invete. Si daca nu ne-am rugat pina acuma suficient ca n-am avut vreme… acuma o sa avem si vreme de rugaciune…
Si sfirsitul este unul fericit… ca n-ai vazut in viata ta un zdrentos care sa-ti fie mai drag ca ala care o sa-ti cada in brate…
3 comments:
Excelent comentariu, mi-a pus ideile in ordine!! :-)
M-ai facut sa zambesc citind randurile de mai sus. Acest limbaj minunat, tipic ardelenilor, mi-a induiosat inima. In toata povestea m-am regasit pe mine insumi, fiindca sant la acea faza din viata cand fii nostrii, doi la numar, incearca hotarele impuse de viata crestina. Mai ales cel mare, si nu cel mic in opozitie cu parabola biblica, trece adesea acest hotar, iar eu ca tata a trebuit sa-l reprimesc in casa mea. Incercarea micului fiu risipitor cu siguranta a fost deajuns o singura data sa-si dea seama ca are nevoie de pocainta. Sant altii insa care au nevoie de mai multe ori sa treaca pe la valaul porcilor pana sa le fie greata de lume.
De cite ori ni se face lehamite de situatie trebuie sa ne amintim ca asa simte si Tatal Nostru Ceresc vizavi de unele situatii din viata noastra. Asta ne ajuta sa iertam si sa iubim . Ce lectii ne mai dau copiii...ca nu ni le-ar putea da nimeni altcineva...
Post a Comment