PRIN CEATA...SI ...PE GINDURI...(12/20/2011)

Mi s-au incrucisat ochii azi dimineata dupa o ora de condus pe ceata. In fiecare an cind ajung la lunile de iarna si dau de diminetile astea teribile in care nu vad doi pasi in fata masinii, am momente de adinca meditatie la starea lumii, a vietii mele pe pamint si a felului cum strabat portiuni din viata care par tot atit de dificile ca si drumul meu la lucru de azi dimineata.

Am mai scris despre ceata si parca de fiecare data am o alta perspectiva si ma incearca alte emotii, alte ginduri, alte descoperiri. De obicei plec la lucru tirziu si mai totdeauna sint cu piciorul pe aceleratie mai mult decit ar trebui. Mi-au mai zis unii colegi care vin din aceeasi directie cu mine ca trec pe linga ei fluierind ; ca sa vezi cu ce se ocupa ei pe sosea… eu oare de ce nu-i vad cind trec pe linga ei?

Traim zile cetoase din toate punctele de vedere: economia este in ceata, politica…oh…ce ceata este acolo, societatea este in ceata si ce sa mai zic ca s-a lasat usa de afara deschisa si a intrat ceata si in familii si chiar si in biserica. De unde stiu? De la confuzia in care se traieste…de la confuzia fata de govern…ii schimbam pe unii si ii votam pe altii dar nu stim mai nimic despre ei…ceata. Ma gindeam mai de mult ca mi-ar fi placut sa fiu consilier. As fi putut ce-l putin sa dau multe sfaturi cu privire la…greselile care trebuie ocolite- asta este domeniul in care m-as pricepe cel mai bine…Dar in ziua de astazi, cu ceata asta profunda, ce mai bataie de cap…ce mai durere de suflet…ce nebunie se traieste in jur…Nu cred ca mi-ar place sa mai stiu si durerile si necazurile altora ca mi-ajung ale mele.

Nu stiu cum se face ca azi dimineata desi am cautat o masina dupa care sa merg, au facut ce au facut si am ramas in fruntea coloanei. Fantastic de greu sa conduci si foarte obositor cind nu vezi nimic, nimic decit aerul ala laptos. Am dat drumul la stergatoare si la aerul cald care sa tina parprizul in cea mai buna forma…si m-am trezit aplecata peste volan si cu ochii mari cit cepele…ca si cind daca i-am deschis la refuz o sa vad mai bine. Si dupa o vreme cind mi-am dat seama ce pozitie am, mi-a venit sa rid…ca ai fi zis ca-s gata sa sar pe geam afara…

Pe drumul nostru ingust este ceata uneori…si da…sint umbre prin valea prin care calatorim. Dar avem o invitatie care daca o acceptam, putem calatori fara sa stam in pozitia mea de azi dimineata. Domnul Isus ne spune sa pasim pe urmele lui. Nu conteaza cum este relieful…ce este in fata, cit e de groasa ceata…ce prapastii sint de o parte si de alta…cind passim pe urmele Lui nu mai avem nici o grija. El stie calea si El ne duce acasa in mod sigur. Daca azi dimineata as fi avut o alta masina dupa care sa ma ghidez, mi-ar fi fost mult mai usor…darmite sa stiu ca Fiul Celui Prea Inalt imi croieste drum…si-mi tine loc de calauza…

Ce privilegiu, cita grija, cita dragoste are El fata de noi cind s-a gindit in detalii la toate aspectele vietii noastre de pelegrini…

Si apoi mi-am amintit de steaua care i-a calauzit pe magi…pina au ajuns in locul unde era Pruncul. Si noi avem o stea calauzitoare – o sursa de lumina care ne duce pina la locul unde il vom gasi pe El, Mintuitorul nostru. Cuvintul Lui este cel care ne lumineaza, ne ajuta sa pasim in credinta, tot mai sus, tot mai aproape…

Asa ca nu ma tem de ceata…si nu ma tem de nici un rau…caci El este cu mine…