DE ZIUA NOASTRA...

Știam de câteva săptămâni că trebuie să scriu ceva de Ziua Mamei. În România, sărbătoarea deja a trecut, dar în SUA, Ziua Mamei se sărbătorește pe la mijlocul lunii Mai. Există tot felul de povestioare siropoase care circulă de Ziua Mamei așa că n-am vrut să mai scriu și eu încă una. Mamele sunt unele dintre cele mai venerate persoane și nu degeaba, pentru că rolul mamei și influența ei în familie, societate, națiune… începând cu viața personală a fiecărui individ este copleșitor.
Ne aflăm în plină activitate pentru alegerile prezidențiale și, în acest context, mi-a atras atenția un incident care s-a petrecut cu soția unuia dintre candidați, care este casnică. Femeia și-a spus părerea privitor la câteva aspecte legate de situația economică și a fost amarnic insultată de femeile care au serviciu și care au o contribuție – cel puțin în accepțiunea lor – la viața economică și politică a țării. S-a făcut însă un studiu care a demonstrat că o mamă care ”stă acasă” ar trebui să primească pentru munca pe care o face întreținând casa, îngrijind de copii și pentru tot ce face ea zilnic pentru toți ai casei, suma anuală de peste 112.000 de dolari. Un salariu care ar pune-o pe scara economică undeva, poate, mai sus de multe femei profesioniste.
Avem atâtea eroine despre care să vorbim de Ziua Mamei… Cartea Proverbelor are multe versete minunate care să onoreze calitățile unei femei devotate. M-am gândit însă, să vă împărtășesc câte ceva din gândurile mele personale despre ce simt și cum văd și ce știu eu despre responsabilitatea asta uriașă, pe care Dumnezeu ne-a dat-o nouă, femeilor.
În primul rând, la inceput, când copilul nu este decât un “plod fără chip”, Dumnezeu îl așează undeva sub inima mamei – la adăpost. N-a găsit Dumnezeu un loc mai bun să-l plaseze decât acolo - ca să fie iubit și... vai de mamele care își leapădă copilul pus sub inima lor. Și, la ora asta, această crimă hidoasă, acceptată și cerută ca un drept personal de mii de femei in lumea asta este mai răspândită decât crimele lui Nero sau ale lui Hitler…
Apoi, este imposibil ca, în deciziile ce le luăm zilnic, în poziția noastră de mame, să nu greșim undeva în educația copiilor noștri. M-am gândit mult, privind în urmă, la ce aș fi putut să fac diferit, pentru ca rezultatele să fi fost mai bune. La un moment dat, mi-am spus : ”Păi, dacă aș fi avut atâta literatură de specialitate privitoare la creșterea copiilor câtă există acuma, aș fi știut și eu să procedez mai bine…” Dar, oare, chiar informațiile ne lipsesc? Și dacă ne lipsesc, care sunt acelea, pentru că internetul și librăriile sunt pline cu cărți care ne sfătuiesc în toate privințele...??...!!
Și atunci, gândul mi-a alergat la cel mai bun Părinte, la Tatăl Ceresc și la felul cum procedează El cu noi. Dacă aș fi fost mai receptivă, dacă aș fi căutat mai mult după răspunsuri și dacă le-aș fi căutat unde trebuia, cu siguranță că le-aș fi găsit. M-am gândit la Ana, mama lui Samuel și la faptul că ea l-a adus pe Samuel și l-a lăsat la templu când avea doar 7 ani. Mă întreb, care dintre noi am avea “inima” să facem așa ceva ? Mamele credincioase vor să-și crească copiii pentru Domnul… Și, atunci, cum de ideea de a da Domnului un copil așa de ”crud” ni se pare… deplasată ? Mie așa mi s-ar fi părut…
Una dintre greșelile majore pe care le-am făcut eu crescându-mi fetele a fost faptul că mereu, mereu m-am pomenit că mă interpun să nu le las să simtă consecințele greșelilor lor. La început, greșelile au fost minore și consecințele au fost pe măsură. Dacă atunci le-aș fi lăsat să constate, pe piele proprie, unde duce o greșeală cât de mică, ar fi învățat că, în viață se plătește pentru orice faci.
Tatăl și Fiul risipitor este un tablou care explică foarte bine despre ce vorbesc. Tatăl a dat fiului său mai mic libertatea de a alege ce dorește și i-a onorat decizia. Acel fiu avea nevoie să ajungă la roșcove cât mai repede, ca să-și completeze “studiile” despre viață. Ana a fost o femeie curajoasă, echilibrată și sensibilă. Ea l-a iubit pe Samuel atât de mult încât l-a dat Domnului, știind că ea nu poate să-l educe sau să-l crească atât de bine cât poate El. Mă întreb dacă noi suntem gata să facem la fel cu copiii noștri și dacă avem încredere că Cel căruia i-am încredințat poate și vrea să-i crească spre slava Lui. Sau, poate, credem că noi știm mai bine…
Gândul meu de Ziua Mamelor este unul de îmbărbătare. Nimeni nu este perfect… o să facem uneori și greșeli. Dar, să avem curajul să dăm copiii noștri Domnului și să-I acordăm Lui toată încrederea, că El o merită. El poate să schimbe și să construiască un caracter puternic în copiii noștri, El poate să îi schimbe și să îi modeleze într-un chip minunat… însă… folosind metodele Lui, cu care noi, mamele, nu suntem întotdeauna de acord, pentru că ni se par dure, uneori chiar nedrepte… Dar metodele folosite de Dumnezeu dau randament. Și El îi iubește pe copiii noștri chiar mai mult decât îi iubim noi pentru că, în dragostea Lui pentru noi și pentru ei, El a dat ce a avut mai scump… pe Domnul Isus.
Imaginați-vă că, la un moment dat, unul dintre copiii noștri are nevoie de o operație ca să scape cu viață. Ce s-ar întâmpla dacă am refuza să fie operat ? Copiii noștri au nevoie de Domnul și, uneori Domnul îi trece și pe ei prin necazuri, tocmai pentru că lucrează la formarea lor, așa cum un sculptor lucrează la o capodoperă… Îmi spun mie și vă spun și vouă, mamelor… cred că i-a fost greu Anei să îl lase pe micul Samuel la Templu… și, uneori, ne este și nouă greu să renunțăm să ne dădăcim copiii dar, mai mult decât de ajutorul nostru, ei au nevoie de ajutorul Domnului. Să le facem o tunică țesută din firul rugăciunilor noastre și să-i lăsăm în slujba Lui !
Și, de Ziua mamelor, aruncați asupra Lui toate îngrijorările voastre și gustați din odihna Lui. V-o spun vouă, pentru că mi-o spun mie… Mamele sunt întotdeauna obosite și pot beneficia de eliberarea și odihna venite de sus