-Stinge, te rog, televizorul... dar nimeni nu facea nici o miscare. Asa ca zbieram mai tare...
-Stinge televizorul, te rog... dar pina la urma trebuia sa ma duc sa-l sting eu daca voiam sa fie treaba facuta. Apoi am inceput sa observ fenomenul asta si in alte situatii...
Eram cu sotul meu la vreo petrecere de 2-3 ore ...si ...eu ...eram deja gata de plecare - ca mi-era de ajuns. Sotul meu era la o parte cu ceva prieteni si m-am dus la el sa-i spun ca vreau sa plecam - dar...nimic nu se intimpla, si el continua sa vorbeasca mai departe... Nici macar nu s-a intors sa se uite la mine. De fapt, in momentul ala am inceput sa inteleg ca de fapt eu sint... invizibila. Sint cu adevarat invizibila... Treaba era serioasa si am inceput sa realizez ca se intimpla din ce in ce mai des... Mi-am dus de pilda baiatul la clasa de studii biblice, si invatatoarea l-a intrebat...
Eram cu sotul meu la vreo petrecere de 2-3 ore ...si ...eu ...eram deja gata de plecare - ca mi-era de ajuns. Sotul meu era la o parte cu ceva prieteni si m-am dus la el sa-i spun ca vreau sa plecam - dar...nimic nu se intimpla, si el continua sa vorbeasca mai departe... Nici macar nu s-a intors sa se uite la mine. De fapt, in momentul ala am inceput sa inteleg ca de fapt eu sint... invizibila. Sint cu adevarat invizibila... Treaba era serioasa si am inceput sa realizez ca se intimpla din ce in ce mai des... Mi-am dus de pilda baiatul la clasa de studii biblice, si invatatoarea l-a intrebat...
-Jack... cine a venit cu tine? Si Jack al meu i-a raspuns imediat:
-Nimeni. Acuma sa intelegeti... el are numai 5 ani, dar si el a realizat ca era cu... nimeni. Cu nimeni?
Intr-o seara, eram intr-un grup de amici cu care sarbatoaream intoarcerea uneia dintre prietenele noastre din Anglia. Janes venise din calatoria asta fabuloasa si povestea intruna despre locurile pe care le-a vazut... si stateam si ma uitam si eu cu celelalte persoane in jurul mesei... Imi pusesem fardul pe fata in masina in drum spre intilnire... aveam pe mine o rochie veche - dar era singura rochita curata, si eram cu parul cam nespalat si ridicat sus intr-o agrafa in forma de banana si ma simteam patetica... cind Janes s-a intors catre mine si mi-a zis... ti-am adus asta...
Era o carte mare cu cele mai mari catedrale din Europa. N-am inteles ce voia cu asta... Apoi am citit dedicatia scrisa de ea pe prima pagina. "Cu admiratie, pentru grandoarea pe care tu o construiesti cind nu vede nimeni."
Am rasfoit cartea... Nu poti sa spui cine a construit aceste mari catedrale. Din nou si din nou m-am uitat la aceste catedrale uriase si am parcurs toata informatia, ca sa gasesc un nume... si undeva, la sfirsit, iti spune ca nu se stie care este numele celor care au construit aceste catedrale. Necunoscuti... necunoscuti... Au sfirsit aceste lucrari uriase fara sa stie daca cineva va sti ca ei au construit sau vor ramine pentru totdeauna niste necunoscuti.
Era o poveste chiar despre un lucrator la catedrala care sculpta o pasare mica pe una din birnele ce urmau sa fie acoperite de tavan. Si cineva a venit si l-a intrebat de ce risipeste atit de mult timp lucrind la ceva ce n-o sa vada nimeni... Si se spune ca acest sculptor a raspuns... "pentru ca Dumnezeu vede".
Acesti oameni au stiut ca Dumnezeu vede totul. Si-au daruit intreaga viata pentru aceste lucrari... uriase lucrari... pe care nici ei insisi nu le-au vazut terminate. S-au prezentat la lucru... zi de zi... Unele dintre aceste catedrale au fost construite in mai bine de 100 de ani fiecare... mai mult decit timpul in care un om putea sa munceasca... Si ei au facut sacrificii personale fara sa li se dea nici un credit. S-au prezentat zi de zi pentru un lucru pe care stiau ca n-au sa-l vada sfirsit si au construit o cladire pe care nu va fi pus si numele lor.
Un scriitor a scris chiar ca in viitor nu se va mai construi nicio catedrala pentru ca nu mai sint oameni care sa vrea sa se sacrifice atit de mult.
Am inchis cartea si m-am simtit ca si cind L-as fi auzit pe Dumnezeu spunindu-mi... Eu te vad... tu nu esti invizibila pentru Mine. Niciun sacrificiu pe care-l faci tu nu este prea mic ca sa nu-L observ. Eu vad orice prajiturica pe care o faci si orice cusatura mica si zimbesc la orice lucru marunt pe care-l faci tu. Si vad fiecare lacrima de nemultumire cind lucrurile nu merg asa cum ai dori sa mearga... dar adu-ti aminte... tu construiesti o catedrala. N-o sa fie terminata in timpul vietii tale... si e trist... dar tu n-ai sa locuiesti acolo... Daca o construiesti bine... Eu am sa locuiesc inauntrul ei.
Era o carte mare cu cele mai mari catedrale din Europa. N-am inteles ce voia cu asta... Apoi am citit dedicatia scrisa de ea pe prima pagina. "Cu admiratie, pentru grandoarea pe care tu o construiesti cind nu vede nimeni."
Am rasfoit cartea... Nu poti sa spui cine a construit aceste mari catedrale. Din nou si din nou m-am uitat la aceste catedrale uriase si am parcurs toata informatia, ca sa gasesc un nume... si undeva, la sfirsit, iti spune ca nu se stie care este numele celor care au construit aceste catedrale. Necunoscuti... necunoscuti... Au sfirsit aceste lucrari uriase fara sa stie daca cineva va sti ca ei au construit sau vor ramine pentru totdeauna niste necunoscuti.
Era o poveste chiar despre un lucrator la catedrala care sculpta o pasare mica pe una din birnele ce urmau sa fie acoperite de tavan. Si cineva a venit si l-a intrebat de ce risipeste atit de mult timp lucrind la ceva ce n-o sa vada nimeni... Si se spune ca acest sculptor a raspuns... "pentru ca Dumnezeu vede".
Acesti oameni au stiut ca Dumnezeu vede totul. Si-au daruit intreaga viata pentru aceste lucrari... uriase lucrari... pe care nici ei insisi nu le-au vazut terminate. S-au prezentat la lucru... zi de zi... Unele dintre aceste catedrale au fost construite in mai bine de 100 de ani fiecare... mai mult decit timpul in care un om putea sa munceasca... Si ei au facut sacrificii personale fara sa li se dea nici un credit. S-au prezentat zi de zi pentru un lucru pe care stiau ca n-au sa-l vada sfirsit si au construit o cladire pe care nu va fi pus si numele lor.
Un scriitor a scris chiar ca in viitor nu se va mai construi nicio catedrala pentru ca nu mai sint oameni care sa vrea sa se sacrifice atit de mult.
Am inchis cartea si m-am simtit ca si cind L-as fi auzit pe Dumnezeu spunindu-mi... Eu te vad... tu nu esti invizibila pentru Mine. Niciun sacrificiu pe care-l faci tu nu este prea mic ca sa nu-L observ. Eu vad orice prajiturica pe care o faci si orice cusatura mica si zimbesc la orice lucru marunt pe care-l faci tu. Si vad fiecare lacrima de nemultumire cind lucrurile nu merg asa cum ai dori sa mearga... dar adu-ti aminte... tu construiesti o catedrala. N-o sa fie terminata in timpul vietii tale... si e trist... dar tu n-ai sa locuiesti acolo... Daca o construiesti bine... Eu am sa locuiesc inauntrul ei.
Au fost momente cind starea mea invizibila mi s-a parut ca o plaga... dar asta nu este o boala care imi afecteaza viata, ci este medicamentul care sa vindece egoismul si egocentrismul meu. Este antidotul pentru propria mea mindrie. Este ok daca nu vede si nu stie nimeni. Nu ma intereseaza de fapt ca fiul meu o sa vina acasa de la facultate si n-o sa le spuna prietenilor lui... "N-o sa va vina sa credeti, dar mama mea se scoala la 4 jumatate sa faca prajituri si sa calce rufele". Nu ma intereseaza sa le spuna treburile astea. Ce vreau este ca el sa le spuna prietenilor pe care-i aduce acasa... "O sa vedeti ca o sa va placa acasa la mine".
Este ok daca ai nostri nu vad ce facem pentru ei. Noi nu lucram pentru ei... noi lucram pentru El. Ne sacrificam pentru El. N-o sa vada cei pentru care muncim nici cind facem mult, nici cind facem bine, dar sa ne rugam ca munca pe care o facem sa stea ca un monument ridicat in cinstea minunatului nostru Dumnezeu.
Este ok daca ai nostri nu vad ce facem pentru ei. Noi nu lucram pentru ei... noi lucram pentru El. Ne sacrificam pentru El. N-o sa vada cei pentru care muncim nici cind facem mult, nici cind facem bine, dar sa ne rugam ca munca pe care o facem sa stea ca un monument ridicat in cinstea minunatului nostru Dumnezeu.
1 comment:
Poate ca aparent suntem invizibile insa ca vrem sau nu, suntem pe scena in fiecare secunda.
Post a Comment