Era miercuri seara, si doar ce iesisem de la munca. Am trecut de un truck stop si am vazut un om cu un rucsac urias. Linga el era un ciine legat cu zgarda stind pe iarba care separa intrarea si iesirea de pe interstate. Cred ca era in jur de patru si jumatate si inca temperatura destul de ridicata.
Am oprit citiva pasi mai departe si m-am indreptat catre ei...
-Tu si cu ciinele tau sinteti ok?...am intrebat eu...Cred ca era un pic speriat ca m-am dus la el...
-Nu fac niciun rau ca stau aici, nu incalc nicio lege, nu-i asa?...zise el ingrijorat...
-Nu...am raspuns eu...am vrut doar sa fiu sigur ca tu si ciinele tau sinteti ok...
-Sintem bine ...zise el atunci... numai ca e foarte cald...
Am bagat atunci de seama un cartonas linga el pe care scria ceva in genul ca ar lucra ceva pentru mincare. Dupa cum arata, am fost convins ca n-a mincat de ceva vreme...
-Uite... am zis eu- ia dolarii astia (i-am dat 20 de dolari) si sa iti iei tie si la ciinele tau ceva de mincare...
-Dumnezeu sa te binecuvinteze, zise el...in timp ce lua banii din mina mea.
M-am reintors la masina, si cum ma intorceam inapoi, cei doi se indreptau sub overpass in partea de vest a rampei I-78. Cumva am simtit eu in inima mea ca as fi putut sa fac putin mai mult pentru ei, asa ca m-am dus in restaurantul de la truck stop si am cumparat un sandvich mare si o soda pentru acel om si un hot dog si o apa pentru ciinele lui.
Cind m-am reintors ...erau disparuti deja ...m-am gindit ca i-o fi luat cineva in masina. Asa ca m-am indreptat sa intru din nou pe freeway si ce vad...prietenii mei. M-am oprit si in timp ce am vorbit cu ei i-am intins omului sandviciul si am inceput sa rup bucati din crenvusti si sa-i dau la ciinele lui, apoi i-am dat putina apa. Barbatul a infulecat mincarea in doua minute. L-am intrebat care este numele ciinelui. Mi-a spus ca e Buddy.
De obicei nu iau straini in masina, dar nu mi-a venit sa-i las sa se duca pe freeway singuri in noapte. Asa ca le-am oferit un drum cu masina si barbatul a acceptat. I-a dat ordin lui Buddy sa treaca in spate dar i-am spus ca poate sa-l lase linga el pe scaunul din fata. Buddy si-a pus capul pe genunchii mei ca si cind am fi fost prieteni de-o viata intreaga. Am stiut ca se bucura de aerul racoros care venea de la ventilatorul masinii. Si ciinele a adormit in timp ce eu ii mingaiam capul...
Buddy era un ciine nobil si frumos, ceva amestecatura de rase. Avea parul moale si am fost surprins cit era de bine intretinut. Omul era fara casa. Mi-a povestit frinturi din viata lui. Mi-a spus ca isi pierduse si actele cu citeva saptamini in urma. Dupa cum arata, poate era in virsta de 40 de ani. Inalt si slab, cu barba. Ochii albastri, patrunzatori parca spuneau ca au cunoscut multa durere - iar omul parea destul de simtitor. Fusese nascut in Oregon, dar calatorea peste tot in cautare de munca.L-am intrebat despre Buddy. Mi-a zis ca l-a gasit in Alabama cind era doar un catelus cu un an si ceva in urma, si din acea zi au fost impreuna mereu.
Conversatia a ajuns la o pauza dupa care l-am intrebat daca ciinele nu era o greutate in plus pentru el din cauza calatoriilor lui. Cu drag i-as fi oferit ciinelui un loc unde sa stea. A urmat o tacere lunga. Cu coada ochiului, am vazut lacrimile care alunecau pe fata obrazului acestui strain calator.
-Domnule...imi zise el intr-un tirziu...cu o voce doar un pic mai ridicata decit soapta...ciinele asta este singura familie pe care o am. Sint zile cind nu prea gasesc de mincare si in zilele alea cind nu avem ce minca prefer sa-i dau lui Buddy ultima farima si sa ramin eu flamind.
N-am avut nicio indoiala ca spunea adevarul. M-am simtit rusinat ca m-am si gindit sa-i iau omului asta singurul lucru valoros pe care-l avea.
Drumul a fost prea scurt. Si am oprit masina, omul si-a luat rucsacul de pe bancheta din spate, apoi Buddy a sarit si el afara din masina. Omul incepu sa inchida portiera masinii usor. Buddy s-a intors, mi-a aruncat o privire si a miscat din coada vesel de citeva ori, parca sa-mi spuna in felul lui..."multumesc"?
M-am intors si am luat-o inspre est cu o ultima privire inspre Buddy si "familia" lui. In timp ce ma indepartam, m-am simtit dezamagit de mine insumi- nici macar nu l-am intrebat pe omul ala cum il cheama...
In seara aia am ramas afara pina tirziu sa ud florile. M-am uitat inspre cer. M-am gindit...oare de ce citeodata aceste scurte intilniri lasa impresii atit de puternice in inima noastra?Am spus o rugaciune scurta ca Dumnezeu sa aiba grija de calatorul acela si i-am multumit ca mi-a ingaduit citeva minute cu ei. Fara ca sa stie cel putin, acesti doi calatori mi-au imbogatit viata, mi-au atins inima si sufletul intr-un mod atit de deosebit.
Joseph J Gurneak
tradus Rodica Botan
No comments:
Post a Comment