“Voi sinteti lumina lumii. O cetate asezata pe un munte nu
poate sa ramina ascunsa.” Matei 5:14
Am fost si eu la Muzeul
Louvre si am vazut mii de tablouri… si am stat chiar si in gloata de oameni din
fata Monei Lisa… incercind sa prind si eu, ca si multi alti necunoscatori in ale
artei, sensul acelui zimbet enigmatic. Era pe fata Monei Lisa o pace interioara? Era
o multumire deplina? Era un gind ascuns ce nu se voia impartasit cu restul
lumii? Ce a determinat-o pe Mona Lisa sa zimbeasca atit de controlat? Atit de
subtil? Si s-ar putea ca toti specialistii si cunoscatorii artei sa fi gresit… poate
zimbetul ei a fost doar o chichita in mintea lui Leonardo da Vinci care a carat
acest tablou cu el toata viata adaugind sau corectind la el mereu – si poate incercind sa ascunda in acest
tablou nu zimbetul ei… ci sensibilitatea lui de artist.
Dar versetul de
mai sus spune un adevar care nu ne da de banuit, nu ne porneste intr-un proces
de gindire care duce intr-o mie de directii. Tabloul este absolut clar. In
calatoriile mele am vazut citeva cetati. Se vede clar ca locul unde s-a
construit fiecare cetate este bine gindit. Cetatile erau locuri ingradite –
locuri de refugiu unde oamenii alergau
sa se ascunda, sa se protejeze ei si familiile lor in vremuri tulburi - in timp de
razboi.
Trebuiau sa fie asezate central… la indemina oamenilor ce
locuiau primprejur, trebuia sa fie un loc strategic – ca atunci cind portile se
vor inchide sa-i fie greu dusmanului sa atace cetatea (si in acest scop multe
erau asezate pe stinci sau aveau multa apa in jurul lor, ingreunind apropierea
dusmanului de zidurile cetatii). Astfel de cetati aveau provizii de mincare si
de apa potabila pentru o vreme indelungata. Cetatile aveau niste porti enorme
si grele. In vreme de pace, ele erau deschise larg pentru toata lumea. In timp de razboi erau inchise si pazite.
Cetatile aveau ziduri groase, iar de sus de pe creneluri, soldati gata pregatiti
de lupta vegheau zi si noapte, urmarind linia orizontului cu cea mai mare atentie – ca sa vada orice
miscare dusmana; stind intr-o permanenta alerta.
Am spus prea
putin din ce inseamna o cetate… dar si atit este suficient pentru tabloul pe
care-l am in minte si care trebuie sa fie tabloul nostru - al fiecarui
credincios. Cetatile nu erau niste ziduri goale si parasite. Nu erau gaoci de
granit si de caramida… erau spatii locuibile. Aveau un rost, o destinatie, erau
locuri de salvare pentru toti oamenii… ascundeau in ele nu o enigma, ci viata
insasi.
Acuma versetul
zice ca noi trebuie sa fim o cetate asezata pe munte… Si ma intreb si eu acuma…daca
arat cumva ca portretul lui Leonardo… cu un zimbet tembel pe fata – un zimbet
de care sa se mire si sa se intrebe lumea ce-o fi reprezentind? Sau sint eu un
tablou iesit de pe paginile Scripturii – o cetate de scapare vizibila
pentru oamenii aflati in cautare de refugiu, o cetate puternica, incapatoare, aprovizionata… si
echipata cu tot ce este nevoie pentru orice incendiu, orice atac, orice
eventualitate? Sintem noi un tablou care aduna tot felul de gura-casca – o priveliste
mai mult sau mai putin placuta sau interesanta, sintem o enigma? Sau sintem imaginea clara a unui loc sigur de refugiu, un loc vizibil si deschis oamenilor obositi de
alergare… un loc cu provizii de hrana – un loc bine aparat… “o cetate asezata pe
un munte, care nu poate sa ramina ascunsa”. Nu doar o ciudatenie... o enigma…
No comments:
Post a Comment