OK… subiectul asta n-o sa va placa. Doar ca eu a trebuit sa ma gindesc la el ani de zile, fara pauza. Moartea pentru mine a fost pina pe la 25 de ani ceva cunoscut dar… nu intim cunoscut. In Romania copilariei mele mortii se tineau pe masa din sufragerie pina ii ducea la groapa. Citiva vecini sau rude ajutau pe cei ai casei sa spele si sa imbrace mortul si apoi cumparau sicriul, puneau mortul pe masa si deschideau usa la oricine dorea sa vina sa stea cu ei la priveghi. Mersul la priveghi mi s-a parut intotdeauna o corvoada grea dar necesara - ca “e rusine sa nu mergem” sau “asa-i frumos “ sau…”nu se face sa nu mergem”…etc. Si mergeam...
Si cind ieseam de acolo nu mai mincam o vreme si ma spalam intr-una pe miini si pe fata chiar daca nu am atins nimic la priveghi. Nu am uitat nici mirosul de parfum ieftin folosit ca sa inlature alte mirosuri mai naturale si mai neplacute ivite cu acest prilej. Mi-au murit citeva rude mai indepartate dar nu familie apropiata. Apoi a venit vestea din America ca varul meu Flavius, cel cu care copilarisem …cel care mi-a fost atitia ani ca un frate…a murit intr-un accident de masina. Am plins si m-am tinguit dupa el dar fiindca nu l-am vazut mort decit in poze a fost tot la fel ca si in anii dinainte cind nu-l vedeam pentru ca era peste dus peste mari si tari. Apoi am venit in America si dupa doi ani a murit unchiul Avram. Mi-amintesc ca l-au dus la biserica pentru ca numarul celor care au venit sa-l petreaca era covirsitor de mare pentru casa mortuara. Omul sponsorase in ultimii 5 ani peste 500 de romani si familiile lor. Au fost din cei care au stat cele doua nopti de priveghi acolo la biserica spunind ca asta era tot ce puteau face pentru cel care i-a ajutat atit de mult. In ultima noapte cind restul de oameni erau care pe unde prin banci prin biserica m-am apropiat de cosciug si am dat si eu drumul sentimentelor de parere de rau…ca nu i-am spus mai des ca-l pretuiesc, ca l-am admirat, ca l-am respectat. Era ceva ce avusesem pentru el – numai pentru el- dar am neglijat sa-i spun. Daca am fi fost in pozitii diferite, mi-ar fi placut sa mi se spuna, sa stiu…Apoi prin ’98 a murit buna mea draga…si cu ea s-au dus multe lucruri bune. Ea a fost cea care ne-a legat familia si ne-a strins in jurul ei. Ea era cea la care mergeam cind aveam o problema; ea era cea care ma asigura ca se roaga si Domnul va rezolva…ea era stilpul de care ma tineam legata sa nu ma ia vinturile vietii, ea m-a ajutat sa-mi cresc fetele. N-am realizat cit a trait cit de multe lucruri din viata mea au depins de ea...
Pierderea era coplesitoare si cu toate astea m-am bucurat s-o vad ca se duce la Domnul si nu mai sufere. Nu mai puteam s-o vad ca sufere…nu mai puteam sa vad ca se chinuie…
Dar am avut o alta experienta cu moartea inainte de asta …in 1992 cind am avut un accident de electrocutie. Atunci chiar ca am simtit mirosul mortii. Atunci am stiut ca mor si eram tare ingrijorata unde ma duc. Eram constienta ca viata s-a sfirsit si ca eternitatea incepe. N-am stiut cum am ajuns in situatia respectiva ( de fapt se intimplase o explozie de care nu-mi amintesc nici acuma- doar in vis). Ce vreau sa va povestesc insa este ceea ce s-a intimplat dupa spital si dupa ce mi-am revenit…intr-o oarecare masura- pentru ca n-am mai fost niciodata persoana care am fost inainte. Moartea a devenit parte din viata mea. A trebuit sa o accept nu ca ceva ce se va intimpla odata, cindva, undeva si mai ales la altcineva. Ci ceva care se poate intimpla acum, in orice moment cu mine si trebuie sa fiu pregatita. Intr-un fel mi-a rapit linistea si pacea. In alt fel mi-a dat o alta liniste si o alta pace cind dupa ani de zile si un sac de antidepresante am ajuns sa inteleg ca asta este realitatea mea, ca de fapt asta este realitatea oricarei finite umane doar ca eu o simt mai puternic pentru ca am experienta pe care o am. Moartea a devenit astfel o companie daca nu placuta atunci tolerata. Ea calatoreste cu mine in cele mai frumoase momente, ca si in momentele grele cind aproape ca se prezinta ca o posibilitate nu tocmai neplacuta dat fiind realitatea prin care trec.
M-am gindit mult la moarte…incercind sa ii gasesc atribute care sa o faca acceptabila, usor de tolerat…poate chiar placuta. Daca a trebuit sa convietuiesc cu acest gind permanent m-am gindit ca trebuie sa o cunosc un pic ca sa-i pot aprecia si calitatile. Ca oricum nu puteam scapa de aceste ginduri…raportez astazi ca se poate trai cu gindul mortii atirnind la fiecare fereastra a vietii mele. De fapt asta este realitatea. Imi imaginez ca sint intr-o calatorie si incerc sa aflu cit mai mult despre destinatie. Moartea este doar periada de stat prin aeropoarte si gari in asteptarea urmatorului tren sau avion. Si oboseala si necazurile calatoriei vor fi spulberate in momentul sosirii in acel loc minunat pregatit de Domnul pentru noi . Eu m-am rugat Domnului sa-mi pregateasca un loc linga un piriu si la o margine de padure. Si sa fiu vecina cu Buna si fetele mele si alte citeva persoane. Sint sigura ca daca este dupa voia Lui nu este ceva imposibil…Gindul asta ma ajuta s-o tolerez pe doamna cu coasa…care…nu mai are putere sa ma sperie asa cum avea cu ceva vreme in urma. Abia apuc sa ma apropii de ea intr-o zi fara nici o teama si sa-i zic in fata…BOOOOO!!!
No comments:
Post a Comment