CUM SA FAC?

     Ieri a trebuit sa iau de la doctor o reteta pentru Deb. M-am dus la cabinetul doctorului si asistenta mi-a dat plicul cu reteta si am iesit din cladire, si m-am indreptat spre masina. Cu coltul ochiului, am vazut o individa... tinara dupa aproximarea mea, in jur de 30 de ani... care se indrepta spre mine. Se tinea cu o mina de falca si in cealalta tinea telefonul. M-a oprit si m-a rugat sa o las sa foloseasca telefonul meu sa sune pe cineva sa o duca acasa, ca nu-i merge telefonul.
-Unde stai?
-Kansas... mi-a raspuns.
M-am uitat contrariata la ea... sintem doar in California.
-Kansas Street... s-a corectat ea.
     Intre timp, am avut timp sa ma uit mai bine la ea... Insarcinata, imbracata intr-un treining negru cu mult par de ciine sau pisica pe el... si in papuci de casa. In minte imi faceam socotelile cum am sa dezinfectez telefonul dupa ce o las sa il foloseasca. Imi spune ceva incurcat despre cine sa o duca, pe cine sa sune... Ma hotarasc... Si daca e o idee rea sa iei pe cineva necunoscut in masina... ma gindesc ca si cu o mina o sa ma descurc daca sare la mine...
-Te duc eu acasa ii zic... si ii arat masina.
Lacrimi de durere ii curg din ochi (o durea gura) si un ris ciudat o napadeste... Ii deschid portiera si ma duc sa-mi pun geanta sub scaunul soferului ...in caz ca... cine stie... ma gindesc eu... sa-mi protejez actele.
Si pornim... si o duc acasa... fara nici un incident...
.............
     Dar... am fost cit pe ce sa refuz sa fac un bine. Kansas Street este aproape de locuinta mea... si nimic nu m-ar fi oprit sa fac un bine decit felul cum era imbracata aceasta femeie... si teama. Si nici teama nu stiu de ce anume ca era sarmana insarcinata bine... Ma  intreb de cite ori am ignorat pe cineva cu lacrimi in ochi... pina acuma. Cite alte oportunitati de a face un bine cuiva am ratat. Nici n-am intrebat-o cum o cheama macar. O durea gura, ca i se scosese un dinte sau ceva... icnea mereu de durere...

     Acuma stind si gindindu-ma la trebusoara asta mi-am amintit ca noi trebuie sa fim cei care hranesc flaminzii lumii. Domnul Isus a fost Piinea vietii. El S-a frint pentru noi. Noi sintem asa niste pitute faine, dar uscate beton... ca nici cateii nu le maninca. Ca sa-i putem hrani pe cei flaminzi, ar trebui sa ne fringem... si asta nu vrem.
     M-am uitat cu greata la imbracamintea acestei femei... atita par de pisica sau ce-o fi fost pe hainele ei. In timp ce conduceam masina, ma gindeam cum poate sa traiasca asa. Sau cum pleaca cineva la doctor in papucii de casa... sau alte ginduri la fel de nepotrivite cu gestul pe care-l faceam. Nu stiu daca fapta mea a fost privita de Domnul ca o fapta buna... ca desi am pus efortul si mi-am sacrificat din timpul meu... jertfa cea mai mare a fost sa stau linga femeia asta cu par de pisica pe haine timp de 20 de minute cit a durat calatoria. Si nu m-am gindit deloc frumos...
     Mi-am amintit de Samariteanul milostiv. Oare ce sentimente personale o fi avut atunci cind s-a aplecat sa il ridice pe cel cazut intre tilhari. Nu i-a fost frica? Dar sila? Omul o fi fost murdar si plin de singe... cine stie?
     Ma gindesc citeodata cum mereu vrem sa schimbam lumea (si Doamne cit e de urita si intr-adevar ar trebui schimbata), dar... de ce nu ne straduim sa ne schimbam noi mai intii? Cum sa fac sa schimb felul cum ma raportez la oameni... cum sa fac sa vad in fiecare om frumusetea pe care a pus-o Dumnezeu in el, si nu faptul ca e murdar pe haine si n-are pantofi din piele de crocodil in picioare? Cu toata educatia si critica ce mi-o fac zilnic, nu ma pot dezbara de felul primitiv de a vedea lucrurile dinspre dinafara inauntru si nu invers. Cum sa fac sa ma uit la oameni cu dragostea Lui Christos? Cum?