NU IUBIM PINA NU NE IUBIM... DUSMANUL...

   

Cite situatii nu ne creeaza viata?! Tot felul de lucruri nebanuite, situatii nedorite, lucruri pe care nu ne-am gindit vreodata ca le vom trai. Dar ele apar citeodata in radarul zilei. Am asistat zilele astea la o situatie dintr-astea. Cineva a avut un accident groaznic. Omul este in coma. O alta persoana, care se pare ca a fost sau s-a simtit la un moment dat in trecut nedreptatita de persoana in coma, isi exprima pe facebook multumirea ca, dupa parerea ei, omul in coma isi merita soarta.
     M-am cercetat. Om sint si eu, si mi-au gresit unii oameni, si le-am gresit si eu, la rindul meu. M-am uitat adinc in sufletul meu sa vad daca as putea sa ma bucur de durerea, tragedia, necazul cuiva care mi-a facut rau in viata... Ce as simti eu fata de cineva lovit de soarta, cineva care mi-a facut rau? Ce? Si am ajuns la concluzia ca as avea un sentiment puternic de teama. Teama - pentru ca as realiza ca Dumnezeu nu Se joaca cu dreptatea si, mai devreme sau mai tirziu plateste fiecaruia dupa fapte. M-as teme sa ma bucur de pedeapsa altuia, ca mi-as aduce aminte de greselile mele si gindul ala nu m-ar face sa ma simt prea bine. Ar fi un moment de contemplare si analiza...
     Mi-am amintit de scena din Biblie - de omul cu datoria iertata, care iese de la judecata si se arunca la beregata datornicului lui. Sintem cu totii niste datornici in fata lui Dumnezeu. si chiar cind credem ca avem suta la suta dreptate, e inca posibil sa nu avem toate detaliile corecte... si sa gresim.
     Nu stiu daca este iertare... ca lectia iertarii este o lectie grea pentru mine. Ceea ce simt eu este o vinovatie personala, care ma face sa pasesc mai pe virfuri si cu oarecare teama cind arat cu degetul la altii. M-am simtit nedreptatita de multe ori in viata si mi-am exprimat nemultumirea in speranta ca cei care m-au nedreptatit isi vor recunoaste greseala; m-ar fi satisfacut sa recunoasca -  dar de la asta si pina la a ma bucura daca acestor oameni li se intimpla ceva rau este o distanta enorma.
     Dar asta este cum simt eu - si daca ma gindesc ce spune Biblia, sint si eu la o distanta colosala de ceea ce ni se cere noua, copiii Tatalui Ceresc. Ni se cere sa ne iubim dusmanul. Nu sa-l toleram, nu sa il tinem la distanta, nu sa contemplam si sa analizam cum am zis ca am eu bunul obicei sa fac - ci sa ii iubim pe cei care ne-au facut rau. Asta este un paradox... Este total iesit din orice categorie de conduita omeneasca. Mai avem mult pina sa ajungem acolo. Nu sa zicem din buze... ca de vorbit, vorbim mult, dar nu traim. Doamne, invata-ne sa iubim cu iubirea Ta!