Aseara in pat mi-a venit in minte cintarea "O, Doamne mare... cind privesc eu lumea, ce ai creat-o prin al Tau Cuvint..." Si cum depanam in minte continutul versurilor, ma gindeam la faptul ca intreaga natura ne impinge, ne provoca sa Il laudam pe Dumnezeu. Dimineata mai ales cind deschid geamul sau usa... dar si cu ele inchise... ma innebuneste cintatul pasarelelor din pomii dinprejurul casei. Toata natura Il slaveste pe Dumnezeu. Toata creatiunea lui Dumnezeu Ii aduce slava... minus... omul creat de El.
M-am gindit aseara ca noi stam preocupati cu ceea ce am creat noi... stam inchisi in cladirile pe care noi oamenii le-am construit si ne petrecem aproape tot timpul cu ochii la ceva ce am facut sau vrem sa facem noi. Toate hirburile astea destinate putrezirii sint fala noastra, sint zestrea noastra, sint comoara noastra. Ele nu ne vorbesc decit despre noi... nicidecum de Creatorul Universului.
Mie una mi-e clar de mai demult ca e mai usor sa-L slavesti pe Dumnezeu in mijlocul naturii. Parca si natura este o carte care vorbeste despre El. Mi-e clar... mi-e limpede... dar nu ma pot desparti de canapea si citeva perine confortabile... Asta-i baiul...
No comments:
Post a Comment