SFINTEASCA-SE NUMELE TAU...

     Am citit adineaori ca rugaciunea este o atitudine care iti permite sa poti sa-I ceri lui Dumnezeu ceva fara sa ai emotii sau sa te simti prost ca ceri... ca rugaciunea creeaza o atmosfera intima si placuta, in care cererile noastre devin ceva natural… Asta dupa ce azi dimineata tocmai ma gindeam ca deja I-am facut lui Dumnezeu program pe ziua de azi, cind I-am dat tot felul de instructiuni - de citi sa Se ocupe si ce anume sa faca. M-am pomenit ca ma intreb singura daca stiu sa ma rog. De multe ori am revenit la rugaciunea Tatal Nostru ca model de rugaciune, si de fiecare data am tras concluzia ca trebuie sa Ii aduc lui Dumnezeu mai intii multumiri… sa pregatesc cumva starea aia intima in care sa imi pot permite sa si cer… Oare de cite ori m-am rugat asa… si de cite ori am cerut cu tupeu tot felul de lucruri pentru mine si ai mei… Asta este… am reusit sa exprim starea respectiva cu un cuvint corect, real… este... tupeu.
     De starea de prosternare n-as prea sti ce sa spun. Starea de tupeu insa imi este cunoscuta. Sint ca un copil rasfatat care crede ca totul i se permite si totul i se cuvine.

     Si tot gindindu-ma la rugaciunea domneasca, si spunind-o in gind, m-am oprit la "sfinteasca-se Numele Tau". Si m-am intrebat eu ...cum vine treaba asta? Numele Lui este sfint... de ce ne-a invatat Domnul Isus sa spunem... "sfinteasca-se Numele Tau?". Mi-a trecut prin cap gindul ca Numele Lui pe pamint se sfinteste numai de noi... locuitorii pamintului, ca cine altii sa-L sfinteasca? Si cum oare sfintim Numele Lui?

     Mi-am amintit cum spunem noi copiilor nostri sa nu ne faca de rusine numele... sau dimpotriva, cind fac ceva frumos, le spunem ca fac onoare numelui ce il poarta. Oare nu tot asa, sfintindu-ne pe noi, sfintim Numele Tatalui Ceresc? M-am oprit aici cu ginditul... ca urmatorul lucru este ...traitul. Si pentru trait ...este nevoie de fapte!