DE GINDIT...

"Dragostea este indelung rabdatoare, este plina de bunatate: dragostea nu pizmuieste; dragostea nu se lauda, nu se umfla de mindrie, nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul sau, nu se minie, nu se gindeste la rau, nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar, acopera totul, crede totul, nadajduieste totul, sufera totul." 
1 Corinteni 13:4-7
.............................

   
     Ce frumos!... Asta este definitia dragostei in Biblie. Noi toti am trimis odata acest verset la cineva sau l-am primit de la cineva - vorbesc de cei care cunosc si iubesc Cuvintul Bibliei... si noi toti ne-am falit cindva cu acest sentiment atit de pretuit, atit de discutat, atit de cautat, atit de dorit... dragostea. Toti zicem ca iubim sau am iubit pe cineva (desi, prin definitie, dragostea este vesnica si nu ar trebui sa avem acest verb la timpul trecut...)
     Citind versetele acestea acuma seara am realizat ca din nefericire nu ma prea incadrez pe nicaieri. Ca dupa definitia de mai sus n-as prea putea sa spun ca am cunoscut cu adevarat ce este dragostea.
     Ma cam infurie acest gind... dar hai sa luam pe rind atributele dragostei exprimate in cele citeva versete si sa ne judecam noi insine daca ne incadram sau nu in parametrii acestor versete, ca sa putem sa spunem ca stim ce este dragostea sau ca am simtit vreodata ce este dragostea:
   
     - Spuneti voi daca ati avut intotdeauna rabdare cu cei pe care ati spus ca ii iubiti?!
     - Dar cu bunatatea cum stati? Ati fost intotdeauna plini de bunatate?
     - Ati tinjit vreodata la ceea ce avea persoana pe care ati pretins ca o iubiti?
     - Cu lauda cum stam? Ne mai laudam mult?
     - Ne umflam in pene asa... din cind in cind ...de mindrie?
     - Ne purtam frumos... sau din cind in cind ne mai scapa cite un porumbel ca de... sintem stresati...
     - Si n-o sa ne lasam trasi pe sfoara - sau dusi de nas cind ceva nu este in avantajul nostru - nu-i asa?
     - Nu sintem miniosi din fire... doar... tifnosi, ca... oameni sintem si noi.
     - Si daca e cazul si la nevoie... avem ac si de cojocul persoanei "iubite"... ca nu cumva sa ne tina de fraieri...
     - Ne bucuram de binele lor si ne doare durerea celor pe care ii iubim?
     - Ne incinta orice adevar care isi face aparitia intre noi, chiar daca acel adevar ne pune intr-o lumina proasta?
     - Sintem gata sa iertam, sa lasam de la noi, sa fim pozitivi si sa speram la bine, chiar daca acel bine pentru persoana iubita este dureros pentru noi?
............................
     Si dupa ce am despicat pentru mine firul in patru... mi-am dat seama ca asa trebuie sa-l iubesc pe aproapele meu. Dar ca sa il pot iubi pe aproapele trebuie sa Il iubesc mai intii pe Dumnezeu asa. Porunca asta nu-i degeaba in capul coloanei.. .Ca daca nu Il iubesc pe Dumnezeu asa, nu pot iubi pe nimeni dupa definitia asta.
    Si iacata ca iara am picat pe ginduri... Voi ce ziceti? Va incadrati?