Unul dintre colegii mei si-a vizitat tatal care are cancer si face chimioterapie. Cum omul este inaintat in virsta si cum cancerul este o boala incurabila, bineinteles ca au ajuns sa discute printre altele si despre situatia de care mai toti evitam sa discutam: inevitabila moarte . Asa ca tatal lui si-a exprimat ultimele dorinte.
Tinand cont de faptul ca nu a economisit bani pentru inmormintare, dorintele lui sint modeste. Vrea sa fie ars si …nu vrea niciun serviciu funerar. Colegul asta al meu a impartasit cu noi, colegii lui, acest lucru, dupa care s-a asternut tacerea… Tacea si el, taceam si noi. E greu sa comentezi la asa ceva. Nimeni n-a zis nimic, desi se vedea clar ca fiecare se gindeste adinc la ceva.
Pe mine ma ia adesea gura pe dinainte… si am gindit cu voce tare. Serviciul de inmormintare este mai putin pentru mort (am zis eu) cit este pentru cei vii. Imi imaginez o gara …si inmormintarea este momentul acela cind trenul a plecat din gara si au ramas doar cei care au venit sa il conduca la gara pe calator...
Sa termini o viata de om pus la borcan ca muraturile… mi se pare tare nepotrivit. Nu borcanul in sine mi-a deranjat simtamintele, cit faptul ca omul nu se gindeste la cei lasati in urma. E ca si cum ai citit o carte si ii lipseste ultima pagina. Pe mine m-a deranjat multa vreme dupa ce am citit “Pe aripile vintului” felul cum a gasit autorul de cuviinta sa incheie cartea. O ceata… atit la propriu, cit si la figurat. Fiecare sa isi imagineze ce vrea…
Dar cu viata si sfirsitul ei nu e totuna. Parca ai avea nevoie sa inchizi cartea vietii cuiva si sa poti sa pui cartea pe raftul inimii la pastrare. Si ori de cite ori ti-e dor, sa poti sa iei cartea sa o rasfoiesti. Astfel sa poti sa-i pastrezi cu tine pe cei care s-au dus.
Am condus si eu la gara vietii citeva persoane dragi. Este intr-un fel dureros si trist - insa pentru cei care au asigurata mintuirea exista mingaierea ca moartea nu este doar un "sfirsit" ...ci este si un nou inceput. Pe Buna mea mi-o imaginez vesela crosetind perdele pentru ferestrele cerului...
Stiu ca majoritatea ocolim sa meditam la sau sa vorbim despre acest subiect. Si totusi... nu credeti ca ar fi bine sa aveti o idee despre ceva ce fara doar si poate o sa experimentati odata in viata? Eu prefer sa stiu ce ma asteapta ...sa stiu unde ma duc, sa stiu cu cine imi voi petrece vesnicia; pentru ca realitatea este ca, indiferent ce credem noi despre moarte si viata vesnica, chiar daca ignoram aceste subiecte, existenta lor este reala si, vrem nu vrem, intr-o zi vom fi confruntati cu ele.
Trenul va opri intr-o zi si in gara ta... Esti gata de calatorie?
5 comments:
Curios ! Cat de deosebite suntem !
Eu am gasit sfarsitul cartii "Pe aripile vantului" genial. In momentele de cumpana ale vietii mereu mi le-am spus cu optimism, viitorul este deschis oricaror posibilitati.
La fel si cu cenusa. Am un cavou de familie mare si opulent caci este de pe vremea strabuniclor, iar pe timpul comunistilor, cand toti ne uitam rudelel bogate nici nu mi se spunea ca este al familiei Acolo am cei doi parinti, dar cum nu am copii imi doresc sa fiu arsa si daca s-ar putea, cenusa sa se arunce departe, Pefer in locul unei inmormantari sa las bani unui nepot pentru o excursie pe Mediterana, sa arunce cenusa acolo... sau si mai departe....
Nu imi doresc amintiri...
Asta este ce doresti tu. Dar dupa ce nu mai existi fizic pe lumea asta, mai prezinta vreo importanta pentru tine? Viata noastra este legata de suflet...si este acolo unde merge sufletul.
Mortii cu mortii si vii cu vii. Dumnezeu poate sa refaca omul si din cenusa...in ziua invierii- nu asta e problema. Nu ai vrea mai degraba ca cei care ramin in urma sa se simta confortabil cum scriu ultima pagina din cartea ta? Ca pentru tine acel moment nu mai conteaza oricum...
si inca ceva...apropo de "pe aripile vintului"...mie nu-mi plac lucrurile nesigure. As vrea sa stiu exact unde ma duc, n-as vrea sa intru intr-un necunoscut . Nu mi-e totuna...vreau siguranta. Destule momente nmesigure pe lumea asta, destula lipsa de control. Vreau ca la sfirsitul vietii sa stiu, sa fiu sigura, sa am incredere, sa am viziune, directie...convingere si curaj...
Tocmai tu care ai plecat in necunoscut, ai plecat in America pe vremea aceea cand America era locul celor rai ... ?
Tu vrei siguranta ? Nu ai vazut ca este acolo unde este SPERANTA ?
In ce privesc cei care raman dupa mine le-ar fi mai bine cu ceea ce ramane dupa mine minuc datoria de a ma vizita acolo unde nici nu as fi de fapt....
Am scris ca sa pornesc o discutie despre un subiect de care putini oameni sint dispusi sa vorbeasca sau chiar sa gindeasca. Nu prea vrem sa ne ducem cu gindul ACOLO...
Eu stiu unde ma duc. A fost o vreme cind nu puteam inchide ochii de ingrijorata- asta dupa ce am gustat moartea. M-am rugat mult...a trebuit sa inteleg ca nu prin faptele mele voi ajunge in cer ci prin mila Domnului. Am inteles ca si daca ma straduiesc sa fac numai bine pe lumea asta, nu este suficient, pentruca faptele noastre cele mai bune sint ca o cirpa murdara in fata Lui. A trebuit sa inteleg pretul jertfei Lui si sa il accept in schimbul unei eternitati lipsite de griji. Astazi ma arunc fara teama in bratele lui...si nu-i usor ca omenescul din mine este slab ca al oricarui muritor...logica slaba, inima slaba, credinta slaba. Dar in ciuda tuturor acestor slabiciuni...El este tare si asta conteaza. El a promis...si asta este important. Nu eu si nu de la mine...ci El si darul Lui...Si la sfirsitul vietii n-o sa fie ceata ca si in "Pe aripile vintului"...ci o sa vad cetatea sfinta si o sa stiu exact ce urmeaza.
Post a Comment