Când am citit propunerea Rodicăi de a vorbi despre cicatrici, am început să mă gândesc mai bine la... " cine sunt eu și care sunt rănile mele". Apoi am trecut în registru toată viața mea "pe scurt" și am realizat, spre stupefacția mea, că acolo unde Dumnezeu a vindecat nu au rămas cicatrici. Am câteva semne pe corp de la operații, dar mi-am spus: "nu se pune la socoteală", că ceea ce este lut... în lut se duce... Așa că, am scotocit iar după cicatrici și nu am găsit decât vindecări "fără urme", rănile de-o clipă dispărute în neantul bucuriei că Dumnezeu îmi poartă de grijă chiar și atunci când nu merit, iertare nemărginit de mare din partea lui Hristos Isus... Singurele cicatrici sunt cele pe care mi le-am făcut singură până în acest moment unic în viața mea. Sunt cicatricile propriei mele neiertări, locuri în care nu I-am dat voie lui Hristos să intre. Mici unghere pe care le-am păstrat ținând cu dinții de ele, ca nu cumva să "pierd controlul", ca nu cumva să "depind" de cineva. Suntem învățați , bombardați cu ideea că trebuie să ne luptăm, că trebuie să răzbatem, să fim tari... încât uităm că nu avem cum să deținem controlul Binelui...
Am plecat inițial de la ideea că orice bănuț câștigat e bun pentru familia mea și am ajuns la o competiție câștigată cu mine însămi...
Dumnezeu nu lasă răni acolo unde vindecă. Singurele răni vizibile pe care le-a lăsat sunt cele pe care le-a văzut Toma, pe care le-am văzut eu și pe care le văd miile de credincioși din lumea întreagă. În rest, sunt doar vindecări fără număr.
Așadar, aleg să las Mâna Lui Vindecătoare să atingă ființa mea, ca să pot fi un om frumos, fără cicatrici.
Îți mulțumesc, Rodica!
Ai făcut un concurs atât de frumos! Te îmbrățișez și îți mulțumesc!
1 comment:
ah! ce imi place, si eu sunt pe aceiasi lungime de unda , dar nu as fi putut descrie prin cuvinte la fel de bine. Ma bucur ca alt madular a scris asa ceva hranitor.
carmen
Post a Comment