Fiecare cicatrice pe care o am arata cine sint eu de fapt!
Viata este plina de incercari, probleme, dureri, amaraciuni... Nu de putine ori acestea trec, dar ramin urmele, cicatricele, semnele pe trupul, inima, sufletul nostru. Uneori nu invatam decit din durere sau cu durere.
Ne nastem intr-o lume plina de dureri si necazuri, la care deseori mai adaugam si noi altele... din neatentie, neascultare... prostie chiar. De unele dureri, Dumnezeu ne scapa, iar altele ni le lasa cu un scop - sa ne schimbe, sa ne transforme, sa ne faca mai intelegatori, mai buni, mai milostivi cu cei care trec ei insisi prin situatii grele.
Concursul va fi despre acest subiect... despre o durere, despre o cicatrice, despre ceva ce a lasat o urma in viata noastra, ceva ce ne-a schimbat - si despre cum reuseste Dumnezeu sa faca totusi ceva bun din ceva dureros, greu, nedorit...
Sper ca aceste ginduri sa va inspire.
(Doua saptamini o sa adunam aceste mici articole, apoi vom vota. Premiul va fi de 50 de dolari)
1. Lia Corbu: Cind Dumnezeu picteaza
2. A.Dama: Fiecare cicatrice e semnul atingerii Lui vindecătoare
Consider ca atit Lia, cit si A.Dama merita premiul cel mare, pe care il vor primi in urmatoarele zile. Va multumesc pentru participare!
6 comments:
Rodica , imi place mult subiectul concursului ! Exista un verset in Biblie care ma intriga de multi ani ! Versetul spune ca : " Dumnezeu a ales sa-L desavirsasca pe Dl Isus prin suferinta . " ! Nu inteleg cum vine asta !
Rodica , propun sa fie trei premii de $ 50 !
Trimit eu $ 100 !
O zi binecuvintata tie si cititorilor tai !
Pot sa raspund eu? Spun eu !!!!
Daca nu suferea Isus nu ar fi putut fi "om desavarsit"...
La noi ortodocsii, preotul spune mereu ca Isus este "om desavarsit" si " Dumnezeu desavarsit!"...
Doua persoane intr-o singura fire...
Asa este...asa scrie in Biblie. Domnul Isus a trait in trup ca om...si era in acelasi timp Dumnezeu - si asta ca sa poata restabili relatia om-Dumnezeu.
Dragă Rodica,
Am participat la fiecare concurs de pe blogul tău, așa că am pregătit și eu o "promenadă" prin sau pe lângă subiectul suferinței. Mulțumesc pentru ocazia de-a (ne) rosti!
"Să ignori azi suferința pare inuman. Chiar dacă nu suferi în propria carne și în propria inimă, e aproape imposibil să nu îl vezi pe cel de lângă tine aflat în suferință ori să nu auzi la știri despre tot felul de tragedii ale semenilor tăi - de aproape și de departe. A experimenta suferința pe cont propriu ori a o conștientiza în proximitate declanșează interogații permanente - de ce? de ce eu, de ce mie? de ce celor dragi? cine îngăduie asta? de ce există atâta răutate? de ce alții sunt scutiți? cu ce a greșit copilul acela? Și așa mai departe... Odată intrat în hora întrebărilor - multe rămase fără răspuns - ignoranța nu mai e plauzibilă. Și n-ai cum să rămâi același. Interogațiile existențiale ne schimbă, ne așază într-o căutare a răspunsurilor pe care presupunem că le are Cineva, undeva dincolo de ceea ce se vede, dincolo de ceea ce putem pătrunde cu simțurile și chiar cu gândirea noastră. Și odată începută căutarea rosturilor firii, o ducem cu noi toată viața, fără pauză. E o suferință în sine și această căutare...
Am crescut într-o familie cu mulți copii, având o mamă pe care n-am știut-o niciodată sănătoasă. Ea a fost însă cel mai fidel portret viu al lui Cristos în viața mea. În ciuda suferinței, s-a dăruit cu fiecare bătaie a inimii și cu fiecare respirație pentru copiii ei și pentru lărgirea Împărăției lui Dumnezeu. Cred că și Dumnezeu a iubit-o mult, fiindcă a luat-o dintre noi pe când avea doar 54 de ani... iar de-atunci are o slujbă foarte nobilă – să croșeteze osanale împreună cu îngerii Luminii din cer. (https://adamaica.wordpress.com/2010/05/13/de-ziua-mamei/)
Am urmat o facultate, am avut de citit sute de cărți, iar descoperirea alternativă a adevărului unui autor sau al altuia a fost deopotrivă provocatoare și dureroasă. Semnele de întrebare s-au adunat cât cel mai înalt munte.
Am avut parte și de suferințe în propriul trup. Însă până să ajung la o împăcare cu mine însămi, cu Voia divină și cu absența răspunsurilor tranșante a durat ceva vreme. Dar am reușit... măcar la răstimpuri.
Iată că înscriu în șirul indian al suferințelor doar câteva – pierderea persoanelor foarte dragi, interogarea rosturilor existenței, zdrobirea propriului trup... Fiecare cicatrice – acolo unde s-a terminat cicatrizarea – e semnul atingerii Lui vindecătoare. (Nu știu cum ar fi să te poți vindeca de unul singur.) Dar căutarea sensului continuă, ea nu se oprește brusc. Dacă am înceta să (ne) problematizăm trăirea, ar fi ca și cum am viețui în paralel cu propria viață. Știu că n-am putut să-I mulțumesc întotdeauna lui Dumnezeu pentru suferințele îngăduite în viața mea, știu că am avut momentele mele de revoltă, multe la număr... Mai știu însă că pot și că voi continua să-I mulțumesc pentru fiecare cicatrice – închizând în taina ei împăcarea dintre mine și El, împăcarea cu mine însămi și propria căutare existențială... În fond, tot acest proces ne schimbă, ne transformă, ne întregește operă de Maestru."
te asteptam a.dama...
Draga Rodica,
Multumesc pentru ocaziile pe care ni le oferi de a impartasi (si altfel) ceea ce ne misca, ceea ce ne schimba, ceea ce ne apropie, de fapt, de Cel ce ne-a creat.
Si multumesc pentru premiu, bineinteles!
Ma rog ca Dumnezeu sa completeze - dupa retetele Lui speciale - resursele de unde s-a luat intru daruire!
Post a Comment