Bineinteles ca toti vrem darurile cele mai frumoase, cele mai vizibile. De aia ne impingem duminica sa fim cit mai in fata, sa luam cuvintul, sa cintam cit mai tare… sa facem cite o fapta vizibila, ca sa stie toata lumea despre noi! Hai, spuneti voi daca nu va place asta!? Cui nu-i place? Si daca indraznesti sa zici ca tie nu-ti place s-ar putea sa te fac mincinos!!!
Dar… sa revin. Toti avem daruri si banuiesc ca Dumnezeu ne da daruri dupa nevoile ce le are printre copiii Lui. Ca vorbitori nu ne trebuie prea multi, ca atunci se bat de la microfon… si nu poti asculta decit unul o data… si daca-s mai multi, atunci iau cuvintul rind pe rind… Dar darul de a servi… ar fi un dar atit de necesar, ca ma gindesc ca Dumnezeu, in marea Lui intelepciune, imparte din abundenta acest dar, ca sa satisfaca nevoile lumii acesteia… Chiar si intre cei care au o viata mai usoara, citi oameni oare nu au nevoie de o vorba buna, de o vorba inteleapta, de dragoste si intelegere, iar multi altii sint atit de lipsiti, asa incit o haina, o bucata de piine, un serviciu oarecare…le-ar usura atit de mult existenta!
Am mai zis eu si alta data ca mie Domnul imi aduce la poarta tot ce am de facut, ca altfel stie ca nu ma prea duc nicaieri decit la munca si acasa. Si vazind El ca nu prea imi dau silinta sa gasesc oameni nevoiasi, ii asaza la poarta mea… mi-i vira pur si simplu sub ochi, ca sa nu zic ca nu i-am vazut.
In urma cu doua saptamini am iesit la cutia postala simbata dimineata si am vazut o femeie peste drum, linga un zid, cu un carut de copil mic in care isi ducea toata avutia; si sta ea acolo si mosmondea ceva cu lucrurile din carut. Acuma n-o puteam ignora, ca era chiar in ochii mei. M-am dus in casa si am facut o cafeluta, am luat un croissant si i le-am dus. Nu va faceti iluzii, ca nu am cu ce ma lauda… ca din cit mi-a dat mie Domnul, mincarica aia e o picatura de apa in ocean pentru mine. Mai mult mi-a luat sa fac cei citiva pasi sa trec strada, ca, deh…cere efort. Si femeia de care vorbesc era o creola de virsta mijlocie, cu niste ochi luminosi si foarte placuta la vorba. Mi-a multumit de tratatie si ne-am vazut amindoua de treburi. Eu m-am dus sa ma pregatesc sa plec ca aveam o treaba in oras. Ea, femeia strazii, a ramas acolo linga zid. Asta era dimineata.
Pe la amiaza ma reintorc acasa si o vad din nou. Se facuse deja tare cald - aproape 90 grade F. Peste drum… in acelasi loc... parca intepenise - aceeasi femeie. In fine… intru in casa si iau o sticla cu apa rece de la frigider si i-o duc. Ridica niste ochi impaienjeniti, parca si vorbeste invalmasit, de abia o inteleg. Nu stiu daca adormise sau avea alte probleme. O intreb daca e flaminda - imi spune ca nu, ca a mincat. O intreb daca are vreo nevoie si imi spune ca vrea sa isi spele hainele la spalatorie, dar nu are bani. Imi arata ca s-a schimbat de haine intre timp...
Ma duc peste drum si cumpar un cozonac si o sticla rece de sprite si ma reintorc si cu banii pentru landromat. Mi-a trecut prin cap ca Domnul Isus ar fi facut mai mult. Am loc in casa mea unde s-o adapostesc, dar stiu eu ce probleme imi creez? Zic in mintea mea ca am facut ce-am putut. Dar nu-i adevarat... as mai fi putut, dar mi-a fost frica.
Trece o saptamina si dau de alta treaba. Trec pe linga un om intr-un carucior de handicapati. Se oprise in calea masinilor, ca i se rupsese o roata - din nou in apropierea casei mele. Stiam ca sint in vecinatate citiva oameni care se plimbau cu astfel de carucioare pentru handicapati doar ca sa cerseasca. In zona in care locuiesc sint multi oameni ai strazii, de tot felul... drogati, bolnavi mintal, gangsteri si oameni rai. Imi trece prin minte ca si asta este unul dintre ei. Omul pare sanatos la prima privire. Ma apropii si ...vad ca nu are un picior. Iara am dat in bara. Imi fac iara singura morala in gind... Cum am putut gindi asa? Dar mai am un gind. Undeva in apartamentul din spatele casei am un carucior pentru handicapati intr-o stare bunicica si tot sta acolo degeaba. Ziceti voi ca asta este intimplare sau coincidenta?
Eu cred ca Dumnezeu nu asteapta de la noi mai mult decit putem da. Nu ne cere mai mult decit am primit. Si cind dam, nu simtim lipsa deloc. Eu una n-am simtit nici lipsa caruciorului de handicapati, nici a cafelei pe care le-am dat. Si, cu toate astea, sint sigura ca zilnic trec nepasatoare pe linga oamenii pe care Tatal din cer vrea sa ii servesc cu ceea ce mi-a dat.
Eu v-am spus despre mine. O prietena m-a surprins zilele trecute cu o concluzie interesanta despre blogul meu. Spunea ca imi pling de mila pe blog. Poate asa este. Uneori sint de plins...
No comments:
Post a Comment