de A.Dama... (concurs 2015)
"Să ignori azi suferința pare inuman. Chiar dacă nu suferi în propria carne și în propria inimă, e aproape imposibil să nu îl vezi pe cel de lângă tine aflat în suferință ori să nu auzi la știri despre tot felul de tragedii ale semenilor tăi - de aproape și de departe. A experimenta suferința pe cont propriu ori a o conștientiza în proximitate declanșează interogații permanente - de ce? de ce eu, de ce mie? de ce celor dragi? cine îngăduie asta? de ce există atâta răutate? de ce alții sunt scutiți? cu ce a greșit copilul acela? Și așa mai departe... Odată intrat în hora întrebărilor - multe rămase fără răspuns - ignoranța nu mai e plauzibilă. Și n-ai cum să rămâi același. Interogațiile existențiale ne schimbă, ne așază într-o căutare a răspunsurilor pe care presupunem că le are Cineva, undeva dincolo de ceea ce se vede, dincolo de ceea ce putem pătrunde cu simțurile și chiar cu gândirea noastră. Și odată începută căutarea rosturilor firii, o ducem cu noi toată viața, fără pauză. E o suferință în sine și această căutare...
Am crescut într-o familie cu mulți copii, având o mamă pe care n-am știut-o niciodată sănătoasă. Ea a fost însă cel mai fidel portret viu al lui Cristos în viața mea. În ciuda suferinței, s-a dăruit cu fiecare bătaie a inimii și cu fiecare respirație pentru copiii ei și pentru lărgirea Împărăției lui Dumnezeu. Cred că și Dumnezeu a iubit-o mult, fiindcă a luat-o dintre noi pe când avea doar 54 de ani... iar de-atunci are o slujbă foarte nobilă – să croșeteze osanale împreună cu îngerii Luminii din cer.
Am urmat o facultate, am avut de citit sute de cărți, iar descoperirea alternativă a adevărului unui autor sau al altuia a fost deopotrivă provocatoare și dureroasă. Semnele de întrebare s-au adunat cât cel mai înalt munte.
Am avut parte și de suferințe în propriul trup. Însă până să ajung la o împăcare cu mine însămi, cu Voia divină și cu absența răspunsurilor tranșante a durat ceva vreme. Dar am reușit... măcar la răstimpuri.
Iată că înscriu în șirul indian al suferințelor doar câteva – pierderea persoanelor foarte dragi, interogarea rosturilor existenței, zdrobirea propriului trup... Fiecare cicatrice – acolo unde s-a terminat cicatrizarea – e semnul atingerii Lui vindecătoare. (Nu știu cum ar fi să te poți vindeca de unul singur.) Dar căutarea sensului continuă, ea nu se oprește brusc. Dacă am înceta să (ne) problematizăm trăirea, ar fi ca și cum am viețui în paralel cu propria viață. Știu că n-am putut să-I mulțumesc întotdeauna lui Dumnezeu pentru suferințele îngăduite în viața mea, știu că am avut momentele mele de revoltă, multe la număr... Mai știu însă că pot și că voi continua să-I mulțumesc pentru fiecare cicatrice – închizând în taina ei împăcarea dintre mine și El, împăcarea cu mine însămi și propria căutare existențială... În fond, tot acest proces ne schimbă, ne transformă, ne întregește operă de Maestru."
No comments:
Post a Comment