DUMNEZEU NE VREA SANATOSI...

http://www.cbn.com/cbnnews/healthscience/2015/June/The-Deadly-Consequences-of-Unforgiveness/?cpid=:ID:-2354-:DT:-2015-06-22-16:03:23-:US:-AB1-:CN:-CP1-:PO:-NC1-:ME:-SU1-:SO:-FB1-:SP:-7C1-:PF:-TX1-

     Cine si-ar fi imaginat asa ceva? Daca stiti engleza, articolul de mai sus va va putea da mai multe detalii. Dar pe scurt: 61% din pacientii care au cancer au probleme la capitolul iertare. Poarta in ei o povara de care nu se pot dezlipi si care le produce probleme de sanatate.
     Interesant este ca tot ce ne cere Dumnezeu sa facem - incepind cu cele zece porunci si sfirsind cu rugaciunea "Tatal Nostru" - ne are pe noi drept beneficiari. Pina si iertarea... iertarea din inima ne usureaza de povara si uriciunea urii si ne ajuta sa ne vindecam de boli.

HAPPY FATHER'S DAY!

DAR DACA?...

     Astazi nu m-am dus la munca. La 4 jumate cind m-am trezit, nu m-am simtit in stare sa calatoresc o ora pina la munca... asa ca i-am scris un e-mail sefului meu si m-am dus inapoi la culcare. Cu greu m-am trezit mai tirziu, si pentru ca stomacul meu inca facea fitze, m-am gindit sa ma duc la un restaurant japonez sa iau orez fiert cu ceva legume sau, ma rog... ce or oferi dumnealor pentru un sistem digestiv dereglat.
     Am intrat in parcarea restaurantului, si in stinga era o masina cu o mamica si vreo doua fetite. O "biciclista" s-a apropiat de ele si a zis ceva. Doamna si-a bagat urgent fetele in masina si a plecat. Eu am iesit din masina mea si eram aproape sa intru in restaurant cind o voce moale, suava ma intreaba...
-Pot sa te rog ceva?
     In cele citeva clipe in care am ajuns la usa restaurantului, am putut sa o vad pe "biciclista" mai bine. Era un barbat, probabil la 30 de ani, cred ca de origine spaniola, imbracat cu o rochie inflorata, cu o peruca blonda dezordonata in cap... cu niste cercei lungi care danganeau in toate partile si rujat cu un ruj roz tipator. Miinile si picioarele incaltate in niste sandale femeiesti erau de o mizerie cumplita... iar dintii din fata de sus ii lipseau cu desavirsire, completind acest tablou dizgratios...
     M-am facut ca nu aud si am intrat. Fiinta respectiva si-a lasat bicicleta la usa, aruncata pe jos chiar in calea oamenilor si a intrat inauntru. Fiindca era un restaurant care servea mincare "to go", adica sa o iei acasa, m-am oprit uitindu-ma la panoul cu meniuri sa vad ce as putea sa cer. "Doamna" respectiva s-a apropiat de vinzatoare si i-a cerut un pahar cu apa rece. Vinzatoarea i-a cerut 50 de centi. "Doamna" a zis ca nu are decit 25 de centi. Intre timp, am uitat ca imi cautam ceva de mincare si m-am adresat vinzatoarei...
-Da-i apa, ca ii platesc eu... "Doamna" s-a intors catre mine si i-am vazut fata de aproape. Picuri de sudoare ii alunecau pe fata mizgalita de machiaj.
-Ti-e foame? i-am zis...
-Da, mi-a raspuns ...dar am o nevoie si mai mare... mi-a mai zis...
-Ce nevoie ai, i-am spus eu...
-Am nevoie de pampers (scutece) ca fac pe mine si nu mai am scutece- L-am folosit pe ultimul...
-Cit costa, i-am zis eu?
-Zece dolari...
M-am adresat vinzatoarei...
-Da-i ce vrea sa comande si ii platesc eu mincarea si bautura. Fiinta din fata mea si-a comandat ceva de mincare. I-am inminat 10 dolari si i-am spus...
-Astia nu sint de la mine ...Dumnezeu mi-a pus in gind sa ti-i dau - sint de la El. Crezi in Dumnezeu?
-Cred ...imi zice...

-Atunci de ce te porti in halul asta? ...ii ma zic eu...
-Pai... de cind m-am nascut, m-am simtit ca sint femeie si sint incatusata intr-un corp de barbat... si am facut operatie... intelegi? Nu mai sint... barbat... am ce au femeile...
Zic eu...
-Pai ai zis ca tu crezi in Dumnezeu. Sau Dumnezeu nu stie ce face? Sau El greseste? Ai citit vreodata Biblia? Acolo scrie ca El ne-a stiut pe fiecare inca inainte de a ne fi nascut... inca din pintecele mamei noastre... si a cunoscut fiecare amanunt despre viata noastra. Crezi tu ca nu stia de tine? Ca nu a avut planuri cu tine? Uite... eu iti dau banii astia, dar sa imi promiti ca mergi la biserica si asculti ce se vorbeste acolo...
-Dar merg... imi zice dumnealui/dumneaei... si baga mina intr-o poseta galbena si scoate de acolo un Nou Testament. Deschide la prima pagina si imi arata... uite scrie aici..."pentru Sarah"... mi-a dat-o predicatorul... eu sint Sarah.
-Tu nu esti Sarah... asta este ce ai facut tu din tine. Dumnezeu nu te-a facut o Sarah... te-a facut barbat...
-Pai... ce sa fac acuma, ca deja am facut operatie si nu mai sint barbat. Plus ca sint maritata... si imi arata un inel...
-Nu stiu ce ai sa faci, dar trebuie sa revii la ce te-a facut Dumnezeu. Te rogi, si El o sa iti arate ce sa faci. Stii... tu nu esti singura fiinta care a facut greseli si si-a schimbat destinul pregatit de Dumnezeu. Toti oamenii au pacatuit intr-un fel sau altul, de aia a fost nevoie de Domnul Isus sa moara pentru noi. Roaga-te, si El poate sa te ajute...
A stat putin pe ginduri si apoi m-a intrebat...
-Crezi ca ma poate ajuta sa nu ma mai scap pe mine?
-Eu cred ca El poate sa te ajute in orice fel... Daca cineva te mai poate ajuta... El cu siguranta poate!!!
............................................
Am plecat cumva nemultumita de mine; confuza de situatie... de ceea ce am facut, sau n-am facut, sau ar fi trebuit sau nu sa fac?! Oare trebuia sa o ignor pe fiinta asta? Si tot gindindu-ma ca am cazut in plasa din nou... oare a cita oara... mi-am amintit de cei 10 leprosi vindecati de Domnul Isus. Din zece, numai unul s-a intors sa-I multumeasca... restul a fost asa cum sint adesea oamenii strazii care cersesc, ii trag pe sfoara pe oamenii creduli, si probabil rid ca i-au pacalit de bani sau alte cele.
    Dupa ce am stat "pe ginduri" ceva timp... am ajuns la concluzia ca pierderea citorva dolari nu se poate compara cu parerea de rau ce as fi avut-o ca n-am facut ceva pentru o fiinta omeneasca (nu stiu ce fel de fiinta era... dar era omeneasca). La urma urmei, mi-am facut datoria si i-am spus despre Dumnezeu. Am aruncat saminta... si unde a cazut... a cazut. Eu mi-am facut treaba. Acuma puteti sa spuneti ca am fost fraiera si poate aveti dreptate. Dar am avut o experienta ciudata. Si va spun drept.... cind am vazut ca scoate din poseta Noul Testament... am ramas cu gura cascata. Dar daca... dar daca omul asta avea nevoie sa auda ca Domnul Isus il iubeste si il poate ajuta? Dar daca?

Ce-am mai citit...

 

 ...Ce ne mai place sa sarbatorim!... Si mai si inventam sarbatori, ca nu ni-s suficiente cele pe care le-au inventat altii.
     Citeam azi din Isaia si mi-a sarit in ochi un verset pe care il stiam demult. Dar credeam ca ii priveste numai pe evrei - in contextul capitolului 1 din  Isaia... "Nu vreau luni noi, Sabate si adunari de sarbatoare, nu pot sa vad nelegiuirea unita cu sarbatoarea!".
     Adevarul este ca nu trec citeva saptamini pina cind iara dam de-o sarbatoare. Ziua mea, ziua ta, ziua femeii, ziua copilului... am auzit ca si gogosile au o zi pe-aici prin California - "Donuts Day". Sa nu mai vorbesc de sarbatori religioase, patriotice, sau de mi-amintesc bine din Romania mai tot a doua zi era ziua unui sfint.
     Dar daca ma uit bine, nu de sarbatoare se leaga versetul din Isaia, ci de felul cum sarbatorim. Si uneori felul cum sarbatorim degradeaza subiectul, motivul sarbatorii.
........
Apoi m-am dus cu cititul mai incolo doar sa dau peste alte doua versete care m-au pus pe ginduri si mi-au dat solutia la versetul de mai sus.

Isaia 1:16 si 18. 

"Spalati-va deci si curatiti-va. Luati dinaintea ochilor Mei faptele rele pe cari le-ati facut! Incetati sa mai faceti raul!" 

"Veniti totusi sa ne judecam , zice Domnul. De vor fi pacatele voastre cum e cirmizul, se vor face albe ca zapada; de vor fi rosii ca purpura, se vor face ca lina."

   Cititi inca o data ultimul verset. Ala cu judecata. Voi ati mai vazut asa judecata pe undeva? Sa faci rau si cineva sa te judece asa de tare, ca sa te scape de pedeapsa?...
   Allah ameninta ca te imprastie de nu te vezi daca numai ai intentia sa faci o glumita pe seama lui... E plin pamintul de religii furioase. Care mai de care mai amenintatoare. Si totusi oamenii aleg sa se inchine la orice si oricine fara sa caute si fara sa gaseasca adevarata cale.
    Te indemn azi sa-L cauti pe Adevaratul Dumnezeu. Cum? Cauta-L! Citeste-I cartea si roaga-te. El a promis ca oricine Il cauta Il va gasi. Daca nu-L gasesti nu ai ce pierde, dar daca El exista si tu nu vrei sa-L cauti... ai de pierdut mult. Ai de pierdut cea mai frumoasa judecata. In ziua aceea vei putea fi beneficiarul unei judecati ca in versetul de mai sus. Sau... dumnezeii straini la care te-ai inchinat te vor judeca ei...

CE CER... CIND CER BINECUVINTARI...

“Binecuvintarile noastre reale ne apar adesea sub forma unor dureri, pierderi si dezamagiri, dar daca avem rabdare, le vom vedea curind in adevarata lor forma.”
– Joseph Addison
…………..

Gindurile aduc alte ginduri. Si azi dimineata, cind am citit afirmatia de mai sus, m-am izbit de aceasta realitate – imposibil de ignorat atunci cind ne uitam un pic in urma la viata noastra. Doar ca sintem tare uituci… ca evreii. Uitam de la mina pina la gura de cite binecuvintari am avut parte in viata si cite dintre ele s-au nascut chiar din inima unor tragedii.

E mai usor parca sa ne uitam la altii si sa analizam. Parca pentru asta a fost scrisa Biblia.
In cazul meu, de cind am devenit parinte, prioritatile vietii s-au schimbat drastic. Ma doare cind ii doare pe copiii mei si zimbesc cind zimbesc ei… si sufar uneori si cu treaba, si fara treaba. Nu-i deloc rara ideea ca mai orice parinte ar lua suferinta copilului ca sa o poarte - si nu ma refer acuma la copilasii micuti - ma gindesc la copilasi mai putin dragalasi – la cei de 20, 30, 40 de ani… si poate si mai “mititei”…

In ideea ca El, Domnul, le stie pe toate si ca ar trebui sa-I cautam Fata Lui… nu sa ne desertam problemele si nemultumirile de fiecare data, m-am dus cu gindul la batrinul Avraam, pornit sa-l aduca jertfa pe Isaac – numai si numai pentru ca Domnul i-a spus sa faca acest sacrificiu. Doar stiu pasajul asta de cind eram copil si ma intreb acuma: daca Domnul le-ar fi cerut parintilor mei un asemenea sacrificiu… eu cum as fi reactionat? In niciun caz nu cred ca as fi carat lemnele – ba mai mult, ar fi trebuit sa ma lege de lemne si sa ma care careva… Si inainte sa ma puna pe altar, as fi facut asa un taraboi, ca Domnul n-ar fi putut accepta jertfa cu siguranta. Pentru ca jertfele trebuiau sa fie fara cusur… si pina in virful muntelui as mai fi dezvoltat ceva cusururi in plus, pe linga cele pe care le aveam deja.

Dar ca parinte vreau sa incerc sa il inteleg pe Avraam. Cum a judecat el? Cum si-a pus simtamintele in ordine, ca sa fie ascultator de Dumnezeu? Noi nu putem accepta ca odraslele noastre sa treaca prin greutatile vietii, prin boli sau alte situatii… Sintem mereu in Fata Domnului, cersind pentru ei ba una, ba alta.

Lui Avraam, Domnul ii spune sa il trimita de-acasa pe Ismael… si Avraam il trimite de-acasa. Ii mai spune sa-l jertfeasca pe Isaac, si batrinul Avraam o ia pe munte in sus… fara sa mai puna intrebari, fara sa ceara detalii, fara sa vrea sa afle motivele…

Unde sintem noi, oamenii lumii moderne – echipati cu informatii si carti de tot felul care sa ne explice inexplicabilul – unde sint parintii zilelor noastre in comparatie cu aceasta scena? Eu stiu unde sint… si parca sint intepenita locului. Cum sa creasca copiii nostri si sa se maturizeze in fata Domnului cind nici noi nu sintem crescuti suficient? Cind sintem inca asa de imaturi in credinta? Cind inca ne hranim cu sticla cu lapte? Ce le-or fi spus martirii de odinioara copiilor lor? Cei care mureau impreuna cu copiii in arenele romane? Am atitea intrebari si niciun raspuns… poate pentru ca raspunsul trebuie sa-l gasesc singura? Poate pentru ca stiu raspunsul, dar nu vreau sa-l stiu? Sau poate pentru ca cer intruna binecuvintari fara sa inteleg ca ele se nasc in durere, pierderi, dezamagiri?

RUPTI DE ATITA ROADA...

 

     Nu prea am inspiratie de o vreme. E cald afara... e racoare inauntru... si lenea-i cucoana mare. Nu stiu daca e din cauza virstei sau a caldurii... Mi-a ajuns si mie cit am muncit in viata, dar de la o vreme, ma trag una doua la sedere. Si e o lene generala. Nu prea vreau nici sa gindesc. Pun capul pe perna si am un singur dor... si o singura dorinta. Sa nu ma deranjeze nimeni.
     Gradina nu mai este asa cum era odata... dar mi-e mila totusi de plante si nu le las sa moara. Asa ca mai ies pe inserate si ud gradina din cind in cind. Am multi pomi fructiferi. Si am niste pruni... sint de toata groaza, atita rod aduc in fiecare an. Li se rup pur si simplu crengile.
     Ma uit la ei cu rusine. Nu... nu ma inspira, ci imi dau un sentiment de vinovatie. Deunazi ma gindeam la versetul acela din Galateni 5:22-23 care ne spune despre roada: „...roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor.” 
     Si ma gindeam eu... ca daca am fi si noi credinciosii plini de roada in cele spiritual, ar trebui sa aratam ca prunii mei carora li se rup crengile de atita fructe. Va puteti imagina asa ceva? Sa fim rupti si indoiti de atita facere de bine?! Cum ar trebui sa aratam daca am purta roada rabdarii? Dar daca dragostea ar fi coapta si ar zemui prin noi... si am iubi pe toata lumea? Am fi ca o bautura ametitoare de pruna... plini de bucurie si de rivna pentru Domnul... Hmmm... Ce ziceti? Ne rup si pe noi roadele Duhului Sfint ? Sau...  ne acoperim cu frunze ca Adam si Eva in gradina Edenului?
 

DOUA MERE... SI O MUSCATURA...

   

    Era timpul sa va spun iara o poveste. Nu stiu daca mi-o amintesc asa de bine, dar ma straduiesc.
     O fetita dragalasa stringe doua mere la piept. Sint frumoase si lucioase... si promit parca sa fie zemoase, si aromate, si dulci. Ce mai? Iti lasa gura apa si inghiti in sec, nu altceva. Mamica se uita cu duiosie la fetita ei...
- Ce mere frumoase ai, papusa mamei; nu vrei sa imi dai si mie un mar? Ca uite, ai doua...
      Fetita se uita cind la un mar, cind la celalalt si in urmatoarea secunda musca cu putere dintr-unul. Zeama ii curse pe barbie. Mama se uita cu sprincenele ridicate si putin dezamagita. Nu apuca insa sa spuna niciun cuvintel pina cind frumusetea ei de fata musca cu pofta si din celalalt mar.
     De-acuma, mama e suparata foc... si pe buna dreptate. La asta chiar ca nu se astepta...
- Pai bine, fata mea, chiar asa? De ce ai muscat din amindoua merele, nu ti-a ajuns numai unul?
- Trebuia sa musc, raspunde scurt micuta ei. Cum altfel as fi stiut care este mai bun? Uite... asta e cel mai dulce! Si ii intinse mamei marul cel dulce...
..........................
De cite ori a trebuit sa ne muscam buzele cind am sarit la vreo concluzie gresita? "Judecata este a Domnului" - asa scrie in Biblie; doar El stie intregul adevar. Invatam cite ceva nou in fiecare zi... nu-i asa?

OMUL CEL CU CAL FRUMOS

Omul cel cu cal frumos…(poezie de Costache Ioanid, nepublicată)

Pe-un drum de sat în zori de zi
trecea un om străin,
un om cu plete colilii,
cu chip smerit, blajin.

Și cum trecea cu pas domol
înaintând spre deal,
zări-ntr-o curte un bărbat
ce țesăla un cal.

Bătrânul se uita uimit
cu pasul tot mai rar
și gânduri tainice-i veneau
privind spre gospodar.

Iar când ajunse-n dreptul lui
i se-adresă din drum:
-Frumos ți-e calul și-ngrijit
e-o fală oarecum.

Dar, uite dragul meu, aș vrea
un gând a-mi limpezi:
cam câtă vreme cheltuiești
cu calul zi de zi?

-Trei ore taică, dar mi-e drag,
e-un cal cât trei moșii,
căci cel mai mândru de la noi
e calul meu, să știi!

-Trei ore, cum trei ore chiar?
ascultă, de nu-i bai:
dar sufletului tău, pe zi
or’, câtă vreme-i dai?

-O, pentru suflet mă întrebi?
și omul a tăcut
și-a zis apoi cam încurcat:
-Nu-i dau nici un minut.

Iar călătorul cel bătrân
vorbi ușor și blând:
-Trei ore zilnic pentru cal
și pentru suflet, când?

Ești un om vrednic, ce e drept
și nu ți-e drag să stai,
dar omule, nu te gândești?
or’ suflet tu nu ai?

Eu sunt bătrân și coliliu
dar din ce văd acu’,
eu calul tău aș vrea să fiu,
dar sufletul tău, nu.

Și când la tronul lui Cristos
va fi ca să te sui,
tu, omul cel cu cal frumos,
de suflet ce-ai să spui?

***

Prieteni dragi, nu vreau să-nșir
cuvinte din văzduh,
dar oare n-ați uitat și voi
de suflet și de duh?

Nu țesălați și voi un cal?
Nu pierdeți timpul sfânt?
Nu risipiți voi ore-ntregi
pe pulbere și vânt?

Întreabă-te în orice zi
în cuget, hotărât:
atâtea ore pentru cal?
și pentru suflet cât?

AR FI TIMPUL

   

     Imi plac florile... cred ca este evident, nu? Am pus multe flori pe blog dintotdeauna. Dar desi ma uit cu placere la ele, nu ma gindesc pina la capat, ci doar superficial. Ma bucur de frumusetea lor, de culorile si aromele pe care le raspindesc... Insa uit ca au fost create pentru mine... pentru tine... pentru noi!
     Ma bucur de darul acesta minunat, dar nu Ii multumesc indeajuns (sau poate deloc) Celui ce ni l-a dat. N-ar fi oare timpul sa ne uitam in jurul nostru si sa-I multumim pentru bogatia de culoare si frumusete pe care, cu maiestrie, Dumnezeu a creat-o pentru noi?

CUM NE TRAIM CREDINTA IN FATA COPIILOR NOSTRI?

   

     Am auzit o emisiune interesanta. Se pare ca tot mai multi tineri din familii de oameni credinciosi, crestini, incep sa se departeze de credinta intre terminarea liceului si facultate. S-au conceput niste chestionare la care au raspuns vreo 50 de familii cu copii de aceasta virsta si... s-au tras concluziile.
      Discutia a inceput de la ideea ca multi parinti pun un accent deosebit pe reguli de comportare si mai putin pe relatia copiilor lor cu Domnul Isus. De voie, de nevoie, atita vreme cit stau in casa parintilor, copiii trebuie sa se supuna, dar de cum parasesc casa parinteasca incep sa renunte la aceste reguli. Nu ca regulile nu ar fi bune - dar nu regulile sint obiectivul cel mai important, spuneau cei care au studiat acest fenomen. Este important ca noi, parintii, sa vorbim despre harul, mila, dragostea lui Dumnezeu mai intii de toate. Si din respect pentru Cel care ne-a dat salvarea si mintuirea, ne straduim mai apoi sa avem reguli de comportament potrivite ca fii de Dumnezeu.
     Mi-a placut mult un gind - in afara de religiile crestine, toate religiile au la baza o seama de reguli care trebuie respectate pentru ca, pina la urma, sa ajungi sau nu in nirvana... ma rog, in paradisul cu fete fecioare... sau mai stiu eu - sa te reincarnezi in vreun animal, chiar intr-unul rozator...
     Dumnezeu a pregatit mintuirea pentru noi si ne-o da gratis. Nu regulile ne mintuie, nu comportamentul nostru impecabil. Ca oricum nu putem fi perfecti. Asa ca starea noastra de pacatosi are mai intii nevoie de har... avem nevoie sa platim (si noi nu putem) sau cineva sa plateasca pentru toate nelegiuirile facute. Asta este cel mai important lucru pe care trebuie sa li-l spunem copiilor nostri. Sa nu ne prezentam ca niste oameni perfecti inaintea lor - ca nu sintem - si nimeni nu este. Sa acceptam ca sintem pacatosi, sa ne insusim greselile, sa ne cerem iertare daca e nevoie, sa fim realisti. Copiii ne vad si ne judeca - si pe drept. Sa le spunem mai intii despre iertarea Lui .
     Mi-a placut povestioara spusa de o doamna, coautoare a cartii "Sticky Faith". Fetita ei de 5 ani se juca cu prietena ei. La un moment dat, fetita autoarei imprumuta ceva haine de-ale mamei ei si incepu sa o imite. Astfel ca, isi puse un deget aratator  in obrazul prietenei ei si ii trase acesteia o cearta in toata regula si o trimise la culcare in camera ei.
     Scriitoarea a zimbit la inceput amuzata, doar ca la un moment dat a realizat ca asa o vede fetita ei pe ea... certind-o intruna si impartind reguli de disciplina. Asta i-a dat de gindit...
     Poate ca am reusit sa va fac si pe voi sa va ginditi la modalitatea cea mai sincera de a practica credinta in  casa voastra. Reguli numai? Sau smerenie in fata unui Tata milostiv si a unui Fiu plin de dragoste? Cum ne traim propria credinta in fata copiilor nostri? Asta ne da mult de gindit!...